2 intrări

2 definiții

demândá vt [At: CALENDARIU (1794), 36/24 / V: ~man~, ~măn~ / Pzi: ~ấnd / E: lat demandare] 1 (Înv) A cere (să facă ceva). 2 A ruga. 3 A ordona.

demîndá (-d, -át), vb. – A porunci, a ordona. Creație ce pare artificială, și pe care o găsim numai la Murnu (așa demîndă Alcinou). Este formată pe baza fr. demander, it. dimandare, nu știm dacă pe baza vreunui împrumut mr., care nu ne este cunoscut. Totuși, Candrea-Dens., 496 menționează pe dimîndare, pe care îl consideră reprezentant direct al lat.

Intrare: demânda
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) demânda demândare demândat demândând singular plural
demândă demândați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) demând (să) demând demândam demândai demândasem
a II-a (tu) demânzi (să) demânzi demândai demândași demândaseși
a III-a (el, ea) demândă (să) demânde demânda demândă demândase
plural I (noi) demândăm (să) demândăm demândam demândarăm demândaserăm, demândasem*
a II-a (voi) demândați (să) demândați demândați demândarăți demândaserăți, demândaseți*
a III-a (ei, ele) demândă (să) demânde demândau demânda demândaseră
Intrare: demândat
demândat participiu
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular demândat demândatul demânda demândata
plural demândați demândații demândate demândatele
genitiv-dativ singular demândat demândatului demândate demândatei
plural demândați demândaților demândate demândatelor
vocativ singular
plural
* Formă nerecomandată sau greșită – (arată)