12 definiții pentru declinatoriu

declinatóriu2, -ie a vz declinator

declinatóriu1, -ie a [At: DEX / Pl: ~ii / E: fr declinatoire] 1 Care respinge competența unei instanțe sau contestă o jurisdicție. 2 sn (Îs) ~ de competență Hotărâre prin care o instanță constată incompetența sa și trimite o cauză la instanța competentă.

DECLINATÓRIU, -ÓRIE, declinatorii, adj. Care respinge competența unei instanțe sau contestă o jurisdicție. ♦ (Substantivat, n.; în sintagma) Declinatoriu de competență = hotărâre prin care o instanță constată necompetența ei și trimite cauza la o instanță competentă. – Din fr. déclinatoire.

DECLINATÓRIU, -ÓRIE, declinatorii, adj. Care respinge competența unei instanțe sau contestă o jurisdicție. ♦ (Substantivat, n.; în sintagma) Declinatoriu de competență = hotărâre prin care o instanță constată necompetența ei și trimite cauza la o instanță competentă. – Din fr. déclinatoire.

DECLINATÓRIU, -ÓRIE, declinatorii, adj. (Jur.) Care contestă, respinge competența unei instanțe sau contestă o jurisdicție. ◊ (Substantivat, n. în expr.) Declinatoriu de competență = hotărîre prin care o instanță constată necompetența ei și trimite pricina la instanța competentă.

declinatóriu [riu pron. rĭu] (de-cli-) adj. m., f. declinatórie (-ri-e); pl. m. și f. declinatórii

declinatóriu adj. m. (sil. -cli-) [-riu pron. riu], f. sg. declinatórie (sil. -ri-e); pl. m. și f. declinatórii

DECLINATÓRIU, -IE adj. (Jur.) Care nu recunoaște competența unei instanțe sau contestă o jurisdicție. ◊ (s.n.) Declinatoriu de competență = hotărâre prin care o instanță constată incompetența ei și trimite cauza la o instanță competentă. [Pron. -riu. / cf. fr. déclinatoire].

DECLINATÓRIU, -IE adj., s. n. (jur.) (hotărâre) prin care se declină competența. ♦ ~ de competență = hotărâre prin care o instanță constată incompetența ei și înaintează cauza la o instanță competentă. (< fr. déclinatoire)

DECLINATÓRIU1 ~e (~i) Care declină recunoașterea unei jurisdicții. [Sil. -to-riu] /<fr. déclinatoire

DECLINATÓRIU2 ~i n. jur.: ~ de competență hotărâre prin care o instanță își recunoaște incompetența, adresând cauza la o instanță competentă.[Sil. -to-riu] /<fr. declinatoire

*declinatóriŭ, -ie adj. (d. a declina). Jur. Act declinatoriŭ, act pin care un avocat refuză să compară în aintea uneĭ jurisdicțiunĭ pe a căreĭ competență o declină. (Și ca s.n. un declinatoriŭ). Astr. Care servește la măsurat declinațiunea; busolă declinatorie.

Intrare: declinatoriu
declinatoriu adjectiv
Surse flexiune: DOR
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular declinatoriu declinatoriul declinatorie declinatoria
plural declinatorii declinatoriii declinatorii declinatoriile
genitiv-dativ singular declinatoriu declinatoriului declinatorii declinatoriei
plural declinatorii declinatoriilor declinatorii declinatoriilor
vocativ singular
plural