dichiu¹ sn [At: CV 1949, nr. 8, 32 / Pl: ~ri / E: nct] (Mun) Arșic folosit în jocurile de copii, cu suprafața netezită prin frecare cu pietre și umplut cu plumb, cu ajutorul căruia se lovesc celelalte arșice din joc Si: (Dob) dician².

dichiu², ~ie [At: (a. 1673) IORGA, S. D. V, 485 / V: (înv) ~heu, dec~, (îvr) ~hei sm / A și: dichiu / Pl: ~ii / E: ngr δίκαιος, „drept, legitim”] 1 sm (Îrg) Administrator al unei mănăstiri, înainte de secularizarea averilor mănăstirești Si: econom, (reg) dician². 2 sm (Reg; îe) A fi ~l (cuiva) sau a-și găsi ~l A(-i) veni (cuiva) de hac. 3 sm (Îe) A fi ~ de A fi în stare de... 4 a (Reg; d. oameni) Care este priceput Si: meșter. corectat(ă)

DICHIU, dichii, s. m. (Învechit) Administrator al unei mănăstiri, econom. Grigoriță... fusese crescut la mănăstirea Vorona sub privigherea dichiului Ghenadie. HOGAȘ, DR. 243. Cu cîtă carte știu, cu cîtă nu știu, peste cîțiva ani pot s-ajung dichiu la vrun mitoc. CREANGĂ, A. 121.

DICHIU ~i m. înv. Persoană care administra averea unei mănăstiri; econom. [Sil. di-chiu] /<ngr. díkios

dichiu m. iconomul unei mânăstiri: peste câțiva ani pot s’ajung dichiu la vr’un mitoc CR. [Gr. mod.].

dichíŭ m. (turc. deki). Iconom, intendent la mînăstire. În ainte de secularizarea averilor mînăstireștĭ (1863), casier, administrator financiar al uneĭ episcopiĭ.

dechiu sm vz dichiu

dichei sm vz dichiu

dicheu sm vz dichiu²

dichiu (înv., reg.) s. m., art. dichiul; pl. dichii, art. dichiii (desp. -chi-ii)

dichiu s. m., art. dichiul; pl. dichii, art. dichiii (-chi-ii)

dichiu s. m., art. dichiul; pl. dichii, art. dichiii

dichiu (dichii), s. m. – Econom, administrator al unei mănăstiri. Gr. δίϰαιος „drept, just” (Tiktin; Candrea), sec. XVIII; cf. tc. deki (Scriban crede că rom. provine din tc.).