DEȚINERE, dețineri, s. f. Acțiunea de a deține și rezultatul ei. – V. deține.

deținere sf [At: ALEXI, W. / Pl: ~ri / E: deține] 1 (Înv) Detenție. 2 Posedare de bunuri materiale, de drepturi. 3 Dispunere de informații. 4 Ocupare a unei funcții, a unui grad, a unui titlu.

DEȚINERE s. f. I. Acțiunea de a deține și rezultatul ei. 1. Păstrare, posesiune, stăpînire a unui lucru. 2. Faptul de a ține pe cineva la închisoare. II. (Concretizat) Ceea ce constituie elementul material al posesiunii.

DEȚINERE s.f. Acțiunea de a deține și rezultatul ei. [< deține].

deține vt [At: GHICA, S., ap. DLR ms / V: (pop) ~nea / Pzi: ~țin / E: fr detenir, lat detinere] 1 (Îvr) A reține cu sila. 2 (Înv) A aresta pentru cercetări. 3 (Înv; pex) A ține la închisoare. 4 (Înv) A dobândi 5 (C.i. bunuri materiale, drepturi) A avea în proprietate. 6 A fi în posesia unor informații. 7 (C.i. funcții, grade, titluri) A ocupa într-o ierarhie.

deținea v vz deține

DEȚINE, dețin, vb. III. Tranz. 1. A avea în păstrare un bun material (fără a fi numaidecît proprietarul lui); a avea în posesiune un lucru, a stăpîni. ◊ Fig. Postelnicul era dregătorul cel mai apropiat de persoana domnitorului. El deținea secretele de stat. IST. R.P.R. 87. E ușor să crezi, cînd ești departe, că numai tu deții adevărul. C. PETRESCU, Î. II 18. ♦ A ocupa (o funcție, un post). 2. (Cu privire la oameni) A lipsi de libertate personală; a ține sub stare de arest.

DEȚINE vb. III. tr. 1. A avea în stăpînire sau în păstrare un bun material. ♦ A ocupa o funcție, un post. 2. A lipsi pe cineva de libertate personală; a ține la arest. [P.i. dețin, conj. -nă, var. deținea vb. II. / după fr. détenir].

DEȚINEA vb. II. v. deține.

DEȚINE vb. tr. 1. a avea în stăpânire sau în păstrare un bun material; a poseda. 2. a fi în posesia unui titlu, unui premiu. ◊ a ocupa o funcție, un post. 3. a lipsi pe cineva de libertate; a ține sub stare de arest. (după fr. détenir)

A DEȚINE dețin tranz. 1) (bunuri materiale) A avea în posesie; a stăpâni; a poseda. 2) (premii, recorduri, posturi etc.) A avea în stăpânire (în mod legitim sau ca rezultat al unui efort). 3) (persoane) A ține sub arest (pentru cercetări). /<fr. détenir

deține v. 1. a ținea cu nedrept ce nu-i al său; a deține averea altuia; 2. a reține, a opri.

* dețín, -út, a -țineá și -țíne v. tr. (lat. de-tinére, fr. détenir. V. țin). Țin ceva în stăpînirea mea: învățațiĭ dețin știința. Țin în închisoare, în stare de detențiune.

deținere s. f., g.-d. art. deținerii; pl. dețineri

deținere s. f., g.-d. art. deținerii; pl. dețineri

deținere s. f., g.-d. art. deținerii; pl. dețineri

deține (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. dețin, 2 sg. deții, 3 sg. deține; conj. prez. 1 sg. să dețin, 3 să dețină; ger. deținând; part. deținut

deține (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. dețin, 2 sg. deții, 1 pl. deținem, 2 pl. dețineți; conj. prez. 3 să dețină; ger. deținând; part. deținut

deține vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. dețin, 1 pl. deținem; conj. prez. 3 sg. și pl. dețină; ger. deținând; part. deținut

deține (ind. prez. 1 sg. dețin, conj. dețină)

dețin, -ții 2, -țină 3 conj., -ține inf.

DEȚINERE s. 1. v. posedare. 2. v. arestare.

DEȚINERE s. 1. posedare, posesiune, stăpînire. (~ unui bun material.) 2. (JUR.) arest, arestare, închidere, întemnițare, reținere, (pop.) popreală. (~ lui n-a durat nici 24 de ore.)

DEȚINE vb. 1. v. poseda. 2. a avea, a poseda, a purta. (~ numele de român.) 3. v. avea. 4. v. aresta.

DEȚINE vb. 1. a avea, a poseda, a stăpîni, (înv.) a posesui. (A ~ un bun material.) 2. a avea, a poseda, a purta. (~ numele de român.) 3. a avea, a ocupa. (~ funcția de...) 4. (JUR.) a aresta, a închide, a întemnița, a reține, (înv. și reg.) a robi, (înv.) a arestălui, a arestui, a popri, a temnița, a zăvorî. (A fost ~ ilegal.)