deșălat², ~ă a vz deșelat²

DEȘĂLAT, -Ă adj. v. deșelat².

DEȘELA¹, deșel, vb. I. Tranz. A îndoi, a vătăma, a frânge spinarea unui animal sau, p. ext, a unui om cu poveri ori eforturi prea mari sau cu lovituri puternice; a speti. ◊ Refl. S-a deșelat de atâta cărătură. – Pref. de- + șale.

deșăla¹ v vz deșela¹

deșela¹ vt [At: PSALT. HUR. 47^v/25 / V: (îrg) dăș~, (reg) deșăla¹, dșăla, dișala, diș~ / S și: (înv) desș~ / Pzi: deșel / E: de(s)- + șale] (Pop) 1 vt (C.i. spinarea unui animal sau, pex, a unui om) A frânge de poveri ori de eforturi prea mari ori de lovituri puternice Si: a îndoi. 2-3 vtr (Pex) A (se) istovi din cauza eforturilor depuse. 4 vt (C.i. animale și oameni) A bate crunt.

deșela² v [At: PSALT. HUR. ap. DLR ms / V: (reg) ~șăla² / Pzi: deșel și ~lez / E: ctm deșeua + șale] A deșeua. corectat(ă)

deșelat², ~ă a [At: LB / V: (reg) deșălat², dișalat, diș~ / S și: (înv) desș~ / Pl: ~ați, ~e / E: deșela¹] (Pop) 1 (D. animale, pex, d. oameni) Care are spinarea îndoită de poveri ori de lovituri puternice. 2 (Pex) Cocoșat. 3 (Pex) Foarte obosit. 4 (D. oameni, pex, d. animale) Care se leagănă când merge din cauza unei afecțiuni a coloanei.

deșelat⁴, ~ă a [At: ZILOT, ap. HEM / V: (reg) ~șăl~ / Pl: ~ați, ~e / E: deșela²] Deșeuat. modificată

dișăla v vz deșăla

dișela v vz deșela

DEȘELA¹, deșel, vb. I. Tranz. A îndoi, a vătăma, a frânge spinarea unui animal sau, p. ext., a unui om cu poveri ori cu eforturi prea mari sau cu lovituri puternice; a speti. ◊ Refl. S-a deșelat de atâta cărătură. – Des¹- + șale.

DEȘĂLA vb. I v. deșela².

DEȘELA², deșel, vb. I. Tranz. (Cu privire la cai, mai rar la alte animale, p. ext. la om) A îndoi spinarea, a vătăma, a frînge, a rupe (prin poveri prea mari sau prin lovituri puternice). Apucă un par și deșală vaca. SBIERA, P. 292. (În forma regională deșăla) Băiete, nebunit-ai ori nu mai ai mult? Cum te sui tu călare pe purcel să mi-l deșăli? REBREANU, R. II 30. Au aruncat-o îndata-mare jos [pielea de bivol] că-l deșăla nu alta, atît de grea era. SBIERA, P. 178. ◊ Refl. În spinare?... Poloboace de cîte 60 vedre unul? Să ne deșelăm? ALECSANDRI, T. I 441. – Variantă: (regional) deșăla vb.I.

DEȘELAT², -Ă, deșelați, -te, adj. (Despre animale, p. ext. despre oameni) Care are spinarea lovită, deformată, ruptă de poveri sau de lovituri; spetit. Cal deșelat. ◊ Fig. În două colțuri, pe două paturi vechi, deșelate, se vedeau de sub țoalele aspre de lînă, marginile cearceafurilor groase, sure, de cînepă. V. ROM. iulie 1953, 100. Vîrful gălbiu și ascuțit al musteților sale resfirate pe buze se arcuia perfect de simetric deasupra nărilor largi ale unui nas deșelat. HOGAȘ, M. N. 32. ♦ (Substantivat) Om fără vlagă, slăbănog, neputincios. Mai voinic și mai legat, Nu ca tine-un deșelat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 235. – Variantă: (regional) deșălat, -ă adj.

A SE DEȘELA mă deșel intranz. (despre persoane sau animale de tracțiune) A-și vătăma șalele din cauza unor eforturi excesive; a se speti. /des- + șale

A DEȘELA deșel tranz. (persoane sau animale de tracțiune) A face să se deșele; a speti. /des- + șale

deșelà v. 1. a scoate șeaua; 2. a frânge șalele, mijlocul: l’a bătut de l’a deșelat.

deșelat a. cu șalele frânte sau încovoiate în partea de jos din lovire: bou deșelat. ║ adv. pe deșelate, fără șea: un băiețandru călare pe deșelate pe un călușel ISP.

deșél, a -á v. tr. (d. șa, șea, pl. șele. – Deșel, deșelĭ, deșală [din deșeală]; să deșele. V. înșel). Iaŭ șaŭa de pe cal: a deșela calu. Vătam șalele, deformez mijlocu caluluĭ: l-a bătut pînă l-a deșelat. V. refl. Îmĭ deformez mijlocu, mă spetesc: m’am deșelat cărînd apă. Vechĭ. Încovoĭ. V. dăhulez.

deșelát, -ă adj. Fără șa: cal deșelat (se zice și neînșeŭat). Cu șelele rupte, cu mijlocu frînt: om deșelat. A călări pe deșelate, a călări fără șa.

!deșela (a ~) (a frânge spinarea) vb., ind. prez. 1 sg. deșel, 3 deșală/deșeală; conj. prez. 1 sg. să deșel, 3 să deșele; imper. 2 sg. afirm. deșală/deșeală

deșela (a ~) (a frânge spinarea) vb., ind. prez. 1 sg. deșel, 3 deșală; conj. prez. 3 să deșele; ger. deșelând; part. deșelat

deșela (a frânge spinarea, a speti, a scoate șaua) vb., ind. prez. 1 sg. deșel, 3 sg. și pl. deșală; conj. prez. 3 sg. și pl. deșele; ger. deșelând; part. deșelat

deșela (ind. prez. 1 sg. deșel, 3 sg. și pl. deșală)

deșelat.

DEȘELA vb. a istovi, a speti, (Munt. și Transilv.) a dăula, (fig.) a deznoda. (A ~ un cal.)

DEȘELAT adj. istovit, spetit, (reg.) tărnițat, (Mold. și Transilv.) dăulat. (Cal ~.)

DEȘELA vb. a istovi, a speti, (Munt. și Transilv.) a dăula, (fig.) a deznoda. (A ~ un cal.)

DEȘELAT adj. istovit, spetit, (reg.) tărnițat, (Mold. și Transilv.) dăulat. (Cal ~.)

deșălat, -ă, deșălați, -te, adj. – Strâmb, încovoiat, cu spinarea îndoită. – Din deșăla.

deșăla, deșăl, vb. tranz., refl. – (pop.) A-și îndoi spinarea, a se încovoia. – Var. a lui deșela (< des + șale) (DEX, MDA).