DAMĂ, dame, s. f. I. (Astăzi rar, de obicei arhaizant sau ironic) 1. Doamnă, cucoană. Regret, conițele mele, că trebuie să mă văd jignit de dame atît de fine. DUMITRIU, B. F. 38. C. Negruzzi ne spune că damelor le era rușine să știe bine romînește și, ca să dovedească neștiința limbii romîne, pronunțau: «mozicule», «nu stiu», «zos». IBRĂILEANU, SP. CR. 74. Cu multă bunăvoință din partea unor tineri politicoși, care merg pînă la o stație apropiată, se fac locuri pentru dame. CARAGIALE, O. II 160. ◊ Damă de companie = femeie angajată în familiile burgheze ca să îngrijească de o persoană bătrînă sau bolnavă sau să-i țină de urît. Acum nu mai cad, pentru că merg totdeauna întovărășită de dama mea de compsnie. CAMIL PETRESCU, T. III 196. ◊ Loc. adj. De damă = femeiesc. Pantofi de damă. ♦ Soție. Te îmbrățișez din tot sufletul, alăturînd pentru dama ta resprectele mele. GHICA, A. 599. 2. Femeie de moravuri ușoare; prostituată. Mai lasă-le dracului damele alea. CAMIL PETRESCU, U. N. 215. II. 1. (La jocul de cărți, de obicei urmat de determinări) Fiecare din cele patru cărți pe care este înfățișată figura unei femei. Baba trase din brîu cărți soioase și rupte la colțuri... Dădu Vitoriei dama de cupă, ca s-o menească încet deasupra buzelor. SADOVEANU, B. 51. 2. (La jocul de șah) Regină. 3. (La pl.) Joc la care se folosesc pioni sau discuri, unele albe, altele negre, pe o tablă ca cea de șah.