CĂPĂTÎI, căpătîie, s. n. 1. Parte a patului sau a oricărui culcuș, pe care se pune capul. ◊ Expr. A sta la căpătîiul cuiva = a veghea lîngă o persoană bolnavă. 2. Pernă sau alt obiect pe care pune capul cel care se culcă. ◊ Loc. adj. și adv. Fără căpătîi = fără ocupație (bine definită), fără rost. ◊ Expr. A nu avea căpătîi = a nu avea nici un rost în viață. (Înv.) A face (cuiva) de căpătîi = a căpătui; a căsători (pe cineva). Carte de căpătîi = carte fundamentală într-o disciplină sau în literatură; carte preferată. 3. Nume dat mai multor obiecte de uz casnic, care servesc drept suport la ceva. 4. Capăt (1). Puse iarăși căpătîi la căpătîi celelalte oscioare (ISPIRESCU). ◊ Expr. A scoate ceva la căpătîi sau a o scoate la căpătîi (cu ceva) = a termina ceva cu succes, a o scoate la capăt. A da de căpătîi = a da de capăt, a descurca. [Var.: (reg.) căpătăi s. n.] – Lat. capitaneum.