cârcâire sf [At: MACEDONSKI, O. II, 47 / Pl: ~ri / E: cârcâi] 1 Emitere de sunete (neplăcute) caracteristice unor specii de păsări. 2 Sunet scos de găini (diferit de cotcodăcit).

cărcăi v vz cârcâi

cârcăi v vz cârcâi

cârcâi vi [At: ȘEZ. II, 66 / V: ~căi, cărcăi, (înv) gârcăi / Pzi: pers: 3 cârcăie / E: fo] 1 (D. unele păsări) A cârâi (1). 2 A imita sunetul produs de matca albinelor înainte de roit. 3 A imita orăcăitul broaștei. 4 (D. oameni) A scoate sunete nearticulate, de neînțeles Si: a cârâi. 5 A cârti.

gârcăi^[1] v vz cârcâi modificată

CÎRCÎI, pers. 3 cîrcîie, vb. IV. Intranz. (Despre păsări) A emite sunete caracteristice. Umblam pe cărările umede, printre ramuri împletite, stîrnind sturzi cu zbor tăcut și mierle care fîlfîiau cîrcîind spăriate. SADOVEANU, O. III 319. Găina care cîrcîie seara dimineața nu face ou. ◊ Fig. Tovarășa circii speriată și se făcu mică subt umărul lui. SADOVEANU, P. M. 196.

CÎRCÎIRE, cîrcîiri, s. f. Acțiunea de a cîrcîi și rezultatul ei; sunet scos de unele păsări. Auzi cîrcîiri de spaimă și bătăi de aripi în poiată. SADOVEANU, Z. C. 43. Erau fanfare [formate de cîntatul cocoșilor]... ce vesteau răsărirea pe curînd a soarelui și în care se amestecau cîrcîiri de găini gîlcevitOare. MACEDONSKI, O. III 47.

cârcăi v. V. cârăì.

cîrcîĭ, a -í, v. intr. (vsl. kŭrkati, bg. kŭrkam. V. cîrc, cîrcotă). Se zice despre găină cînd cîrcîĭe în ainte de a oŭa și-șĭ caută loc. – Rar și chercănesc (Munt.).

cârcâi (a ~) vb., ind. prez. 3 cârcâie, imperf. 3 pl. cârcâiau; conj. prez. 3 să cârcâie

cârcâi (a ~) vb., ind. prez. 3 cârcâie, imperf. 3 sg. cârcâia; conj. prez. 3 să cârcâie

cârcâi vb., ind. și conj. prez. 3 sg. cârcâie, imperf. 3 sg. cârcâia

cârcăi, cârcăiesc, v.i. (ref. la găini) A cârâi. – Formă onomatopeică (MDA).

cârcăi, cârcăiesc, vb. intranz. – (ref. la găini) A cârâi (Grad, 2000). – Formă onomatopeică (< câr) (MDA).