cușăi, cușăiesc, (cușei), vb. tranz. – (reg.; înv.) A gusta: „Și-apoi nici nu am cușăit [scoverzele] că-i păcat în ajun” (A. Radu, 1941: 54); „Câte poame-s pe pământ / Tăte huc le-am cușeit” (Țiplea, 1906: 421). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei, cu același sens (DRT, 2010). Termen specific subdialectului maramureșean (Tratat, 1984: 347). – Din ucr. kušei (MDA).