8 intrări

Articole pe această temă:

55 de definiții


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

cuvânt sn [At: COD. VOR. 7/1 / Pl: cuvinte, (înv) cuvente / E: ml conventum] 1 Unitate de bază a vocabularului care reprezintă asocierea unui sens (sau a unui complex de sensuri) și a unui complex sonor Si: vorbă. 2 (Lin; îs) ~ simplu Cuvânt care conține un singur morfem radical. 3 (Lin; îs) ~ primitiv Cuvânt (1) care servește ca element de bază pentru formarea altor cuvinte. 4 (Lin; îs) ~ compus Cuvânt (1) format prin compunere. 5 (Lin; îs) ~ derivat Cuvânt format prin derivare. 6 (Lin; îs) ~ matcă, ~ titlu Cuvânt aflat în fruntea unui articol de dicționar, sub care se grupează și se glosează toate variantele și expresiile, uneori și derivatele și compusele. 7 (Îe) A nu găsi (sau a nu avea) ~vinte A nu fi în stare (sub impulsul unei stări de moment) să exprimi ceea ce gândești. 8 (Îlav) Cu alte ~vinte Exprimând același lucru altfel. 9 (Îal) În concluzie. 10 (Îlav) Într-un (sau cu un) ~ Pe scurt. 11 (Îal) În concluzie. 12 (Îlav) În puține ~e Pe scurt. 13 (Îae) În concluzie. 14 (Îlav) ~ cu (sau de) ~ Fără nici o modificare Si: exact, fidel. 15 (Îlav) Imediat. 16 (Îs) Joc de cuvinte Calambur. 17 (Îs) Cuvinte încrucișate Joc distractiv-educativ în care trebuie găsite, pe baza unor indicații date, o serie de cuvinte, astfel aranjate într-o figură geometrică împărțită în pătrățele, încât cuvântul citit orizontal să aibă o literă comună cu cel citit vertical. 18 Gând, idee exprimată prin grai Si: spusă. 19 (Îs) ~ greu Vorbă hotărâtoare. 20 (Îas; lpl) Vorbe de dojană, de ocară. 21 (Îs) ~ introductiv sau ~ înainte Prefață (la o lucrare). 22 (Îs) Purtător de ~ Persoană autorizată să exprime, în mod public, păreri care arată punctul de vedere al forului pe care îl reprezintă. 23 (Îe) A pune un ~ (bun) A interveni (favorabil) pentru cineva. 24 (Îlav) În (toată) puterea ~ului în înțelesul adevărat. 25 (Îal) Pe deplin. 26 (Îe) A tăia (sau a curma) ~ul A întrerupe pe cineva din vorbă. 27 (Reg; îe) A începe ~ A începe vorba. 28-29 Subiect de discuție, de povestire Si: istorisire. 30 Discurs. 31 (Îe) A cere (sau a da, a avea) ~ul A cere sau a da cuiva dreptul de a vorbi (într-o ședință, într-o adunare etc.). 32 (Îe) A lua ~ul A vorbi (într-o adunare). 33 A-i lua cuiva ~ul A interzice cuiva să-și mai continue afirmațiile (într-o adunare). 34 Îndrumare. 35 (Pex) Ordin. 36 (Îe) A înțelege (sau a ști) de ~ A asculta de spusele, de sfaturile cuiva. 37 (Îs) ~ de ordine Dispoziție dată de un superior. 38 Promisiune. 39 Angajament. 40 (Îs) Om de ~ Om care-și ține făgăduielile. 41 (Îs) ~ de onoare (sau de cinste, de om) Promisiune sau făgăduială care angajează cinstea cuiva. 42 (Îe) A-și da ~ul de onoare A se angaja în mod hotărât că va face cu orice preț ceva. 43 (Îe) A crede pe ~ A crede fără a controla exactitatea spuselor. 44 (Îe) A-și ține ~ul sau a se ține de ~ A-și îndeplini o promisiune făcută. 45 Opinie exprimată. 46 Punct de vedere (exprimat). 47 Libertate, drept de a revendica ceva. 48 (Mpl) Discuție. 49 (Mpl) Ceartă. 50 (Îs) Schimb de cuvinte Discuție aprinsă. 51 (Îe) Nu-i ~ Indiscutabil. 52 Motiv. 53 (Îlav) Cu drept ~ Pe bună dreptate. 54 (Înv) Știre. 55 Zvon. 56 (Înv) Pact. 57 (Rar) Facultatea de a vorbi Cf cuvântare. 58 (Îs) ~-cheie Termen folosit pentru a marca o diviziune într-un catalog (de bibliotecă). 59 (Îas) Termen al unei unități frazeologice pe care cade accentul semantic. 60 (Îs) ~-vedetă Termen ales din titlul unei lucrări sau al unei publicații care folosește la aranjarea alfabetică a lucrării în catalogul general sau în catalogul pe materii. 61 (Îe) A avea cu cineva un ~ A avea de discutat ceva cu cineva. 62 (Îae) A avea o răfuială cu cineva. 63 (Înv; îs) Parte de ~ Parte de vorbire. 64 (Înv) Tâlc. 65 (Înv; pex) Simbol. 66 (Înv) Prorocie. 67 (Înv) Răspuns. 68 (Înv) Explicație. 69 (Înv) Mărturisire. 70 (Înv) Teamă. 71 (Îe) Din ~ în ~ Fără nici o modificare. 72 (Fam; îe) Adio și n-am cuvinte Se zice cuiva care pleacă supărat și căruia vrei să-i arăți că nu-ți pasă de supărarea lui Cf (ducă-se) opt și cu-a brânzei nouă!; ducă-se învârtindu-se. 73 (Îe) Am cu tine un ~ Am să-ți spun o vorbă. 74 (Îae) Am să mă răfuiesc cu tine. 75 (Reg; îe) Îmi fac ~ cu cineva Conversez. 76 (Îe) A începe ~ A începe vorba. 77 (Îe) A da ~ A vorbi. 78 (Îe) A-i tăia (sau curma) cuiva ~l A-l întrerupe. 79 (Îe) A-i tăia ~ul cu miere A întrerupe pe cineva pentru a-i da o veste bună. 80 (Îe) Nici nu mai rămâne ~ Nici vorbă. 81 (Înv; îe) A ascunde ~ul A ține în secret. 82 (Îae) A se preface. 83 (Îe) Dintr-un ~ Fără a sta pe gânduri. 84 (Îe; după fr partie de discours) Parte de ~ Parte de vorbire. 85 (Înv; îe) Cuvinte acoperite Cuvinte cu tâlc. 86 (Îe) Cuvinte deșarte Cuvinte fără temei. 87 (Îe) Cu un ~ subțire Cu multă finețe. 88 (Îe) ~ul cel bun Vorbă bună. 89 (Îal) Bună primire. 90 (Îe) Cuvinte grele Vorbe aspre, de dojană, de ocară. 91 (Spc) Cuvântare la înmormântarea cuiva. 92 Predică. 93 Știre. 94 Relație. 95 Faimă. 96 Vorbă. 97 Zvon. 98 Proverb. 99 (Îe) Cele zece cuvinte ale lui Dumnezeu sau ale lui Moise Decalogul. 100 (Îe) A ține (sau a păzi) ~ul cuiva, a asculta de ~ul cuiva, a ieși (afară sau a nu se zbate) din ~ul cuiva sau a nu muta ~ul cuiva A împlini ordinul cuiva. 101 (Îe) A-și ține ~ul sau a se ține de ~ sau a sta la ~ sau a rămâne de ~ A respecta o promisiune 102 (Înv, îe) A face ~ sau a-și da ~ în sine sau a se lega la un ~, a pune ~ cu cineva sau a lega ~ cu cineva A se înțelege cu cineva. 103 (Îae) A face un legământ. 104 (Îe) A ține la un ~ A-și respecta legământul făcut. 105 (Înv; îe) A se înțelege sau a se ajunge la cuvinte A fi de acord cu cineva. 106 (Înv; îe) A fi, a se uni, a se face, a se tocmi la (sau într-un) ~ cu cineva A fi de acord cu cineva. 107 (Înv) Răspuns. 108 Propunere. 109 Lămurire. 110 (Înv) Afirmație. 111 (Înv) Ceartă. 112 (Mol; îe) Nu-i ~ Nu încape vorbă. 113 Rațiune. 114 Cauză. 115 Justificare. 116 (Înv; îe) Sub (sau pe sau cu) ~ că... (sau de) sau pentru ~ul că... Sub pretext că. 117 (Înv; îe) Sub (sau cu) ~ de Drept. 118 (Înv; îe) A da ~ A da seama. 119 Libertate de a reclama. 120 (Înv) Teamă. 121 Dreptate. 122 (Înv) Anecdotă transmisă oral. 123 (Flz platonică) Dumnezeu. 124 (Tlg) Hristos, Fiul lui Dumnezeu. 125 (Inf) Format standard în care se scriu datele și instrucțiunile la (mini)calculatoare. corectată

cuvânta [At: PSALT. SCH. 64/13 / Pzi: ~tez, (îpp) ~vânt; 2 și (îvp) ~vânți; 3 și (îvp) ~vântă; 6 -tează, (îvp) ~tă / E: ml conventare cf cuvânt] 1 vt A-și exprima gândul prin grai Si: a comunica, a declara, a enunța, a exprima, a expune, a grăi, a spune, a vorbi, a zice. 2-3 vt (Îe) A ~ de bine (sau de rău) pe cineva A spune lucruri bune (sau rele) despre ceva sau cineva Si: a vorbi de bine. 4 vi A avea capacitatea de a articula cuvinte ca și omul Si: a pronunța. 5 vi (Construit cu dativul sau cu prepozițiile „la”, „către”) A începe vorba cu cineva. 6 vi A declara solemn. 7 vi (Îe) A mare-~ A se răsti. 8 vt (Înv) A slăvi. 9 vt (Înv) A binecuvânta. 10 vt (Înv) A ordona.

cuvânta [At: DOSOFTEI, PS. 16 / Pzi: cuvânt / E: ml convento, -are] 1 (Înv) A vorbi. 2 (Nob; înv) A descrie. 3 vr (Înv) A se spune. 4 vt (Îe) A ~ de bine sau de rău (pe cineva) A vorbi de bine sau de rău pe cineva. 5 vt A articula cuvinte. 6 vr A se adresa cuiva. 7 vt A pune o vorbă bună pe lângă cineva. 8 vt (Rar; îe) A-l ~ (pe cineva) A se adresa cuiva. 9 vt (Îae) A-i da cuiva cuvântul. 10 vr (Nob; înv; îe, după sl vele-recevati] A mare ~ A se răsti la cineva. 11 vt (Înv) A slăvi. 12 vr (Înv) A binecuvânta. 13 vt A da ordin. 14 vt A declara. 15 vr A ține un discurs. 16 vr A recita.

CUVẤNT, cuvinte, s. n. 1. Unitate de bază a vocabularului, care reprezintă asocierea unui sens (sau a unui complex de sensuri) și a unui complex sonor; vorbă. ◊ Cuvânt simplu = cuvânt care conține un singur morfem radical. Cuvânt primitiv = cuvânt care servește ca element de bază pentru formarea altor cuvinte. Cuvânt compus = cuvânt format prin compunere. Cuvânt derivat = cuvânt format prin derivare. Cuvânt-matcă = cuvânt care se află în fruntea unui articol de dicționar, sub care se grupează și se glosează toate variantele și expresiile, uneori și derivatele și compusele. ◊ (Lingv.: în compusul) Cuvânt-titlu = cuvântul definit în articolul de dicționar respectiv. ◊ Expr. A nu găsi (sau a nu avea) cuvinte = a nu fi în stare (sub impulsul unor stări afective puternice) să exprimi ceea ce gândești. Cu alte cuvinte = a) exprimând același lucru altfel; b) deci, prin urmare, așadar. Într-un (sau cu un) cuvânt = pe scurt, în concluzie, deci, așadar. În puține cuvinte = pe scurt, în rezumat. Cuvânt cu (sau de) cuvânt = fără nici o modificare, exact, fidel. Dintr-un cuvânt = imediat, numaidecât. ♦ Joc de cuvinte = glumă bazată pe asemănarea cuvintelor; calambur. Cuvinte încrucișate = joc distractiv-educativ în care trebuie găsite, pe baza unor indicații date, o serie de cuvinte astfel aranjate într-o figură geometrică împărțită în pătrățele, încât cuvintele citite orizontal să aibă o literă comună cu cele citite vertical. 2. Gând, idee exprimată prin vorbe; spusă. ◊ Cuvânt greu = vorbă hotărâtoare; (la pl.) vorbe de dojană, de ocară. Cuvânt introductiv sau cuvânt înainte = prefață, introducere (la o lucrare). Purtător de cuvânt = persoană autorizată să exprime în mod public păreri care arată punctul de vedere al forului pe care îl reprezintă. ◊ Expr. A pune un cuvânt (bun) = a interveni (favorabil) pentru cineva. În (toată) puterea cuvântului = în înțelesul adevărat, pe deplin, cu desăvârșire. A tăia (sau a curma) cuiva cuvântul = a întrerupe pe cineva din vorbă. (Reg.) A începe cuvânt = a începe vorba, a spune. ♦ Subiect de vorbă, de povestire, istorisire. 3. Cuvântare, discurs, conferință. ◊ Expr. A cere (sau a da, a avea) cuvântul (într-o ședință, într-o adunare) = a cere (sau a da cuiva etc.) dreptul de a vorbi. A lua cuvântul = a vorbi (într-o adunare). A-i lua cuiva cuvântul = a interzice cuiva să-și mai continue afirmațiile (într-o adunare). 4. Învățătură, îndrumare, sfat; p. ext. dispoziție, ordin. ◊ Expr. A înțelege (sau a ști) de cuvânt = a asculta de spusele, de sfaturile cuiva. Cuvânt de ordine = dispoziție dată de un superior. 5. Promisiune, făgăduială; angajament. ◊ Expr. Om de cuvânt = om care își ține făgăduielile. Cuvânt de onoare (sau de cinste, de om) = promisiune sau asigurare care angajează cinstea cuiva. A(-și) da cuvântul (de onoare) = a se angaja în mod hotărât că va face cu orice preț ceva. (A crede) pe cuvânt = (a crede) fără a mai controla exactitatea spuselor. A-și ține cuvântul sau a se ține de cuvânt = a-și îndeplini o promisiune făcută. 6. Părere, opinie exprimată; punct de vedere. ♦ Libertate, drept de a revendica ceva. 7. (Mai ales la pl.) Discuție; ceartă, ciorovăială. ◊ Expr. Schimb de cuvinte = discuție aprinsă, ceartă, sfadă. (Reg.) Nu-i cuvânt = e indiscutabil. 8. Motiv, rațiune, cauză. ◊ Expr. Cu drept cuvânt = pe bună dreptate, la drept vorbind. 9. (Înv.) Știre, veste, informație; zvon. 10. (Înv.) Înțelegere, pact, acord, convenție. 11. (Rar) Facultatea de a vorbi; voce, grai. 12. (În sintagmele) Cuvânt-cheie = a) termen folosit pentru a marca o diviziune într-un catalog (de bibliotecă); b) termen al unei unități frazeologice pe care cade accentul semantic. Cuvânt-vedetă = termen ales din titlul unei lucrări sau al unei publicații, care folosește la orânduirea alfabetică a lucrării în catalogul general sau în catalogul pe materii. 13. (Inform.) Ansamblu de cifre binare care poate fi tratat ca o unitate de informație la un moment dat.Lat. conventus „adunare, întrunire”, conventum „înțelegere”.

CUVÂNTÁ, cuvântez, vb. I. 1. Tranz. A vorbi, a grăi, a zice; a declara. 2. Tranz. A ține un discurs. ♦ A recita. 3. Intranz. A avea facultatea de a articula cuvinte. [Prez. ind. și; cuvintez] – Lat. conventare „a se întruni mereu”.

CUVẤNT, cuvinte, s. n. 1. Unitate de bază a vocabularului, care reprezintă asocierea unui sens (sau a unui complex de sensuri) și a unui complex sonor; vorbă. ◊ Cuvânt simplu = cuvânt care conține un singur morfem radical. Cuvânt primitiv = cuvânt care servește ca element de bază pentru formarea altor cuvinte. Cuvânt compus = cuvânt format prin compunere. Cuvânt derivat = cuvânt format prin derivare. Cuvânt-matcă = cuvânt care se află în fruntea unui articol de dicționar, sub care se grupează și se glosează toate variantele și expresiile, uneori și derivatele și compusele. ◊ (Lingv.; în compusul) Cuvânt-titlu = cuvântul definit în articolul de dicționar respectiv. ◊ Expr. A nu găsi (sau a nu avea) cuvinte = a nu fi în stare (sub impulsul unor stări afective puternice) să exprimi ceea ce gândești. Cu alte cuvinte = a) exprimând același lucru altfel; b) deci, prin urmare, așadar. Într-un (sau cu un) cuvânt = pe scurt, în concluzie, deci, așadar. În puține cuvinte = pe scurt, în rezumat. Cuvânt cu (sau de) cuvânt = fără nici o modificare, exact, fidel. Dintr-un cuvânt = imediat, numaidecât. ♦ Joc de cuvinte = glumă bazată pe asemănarea cuvintelor, calambur. Cuvinte încrucișate = joc distractiv-educativ în care trebuie găsite, pe baza unor indicații date, o serie de cuvinte astfel aranjate într-o figură geometrică împărțită în pătrățele, încât cuvintele citite orizontal să aibă o literă comună cu cele citite vertical. 2. Gând, idee exprimată prin vorbe; spusă. ◊ Cuvânt greu = vorbă hotărâtoare; (la pl.) vorbe de dojană, de ocară. Cuvânt introductiv sau cuvânt înainte = prefață, introducere (la o lucrare). Purtător de cuvânt = persoană autorizată să exprime în mod public păreri care arată punctul de vedere al forului pe care îl reprezintă. ◊ Expr. A pune un cuvânt (bun) = a interveni (favorabil) pentru cineva. În (toată) puterea cuvântului = în înțelesul adevărat, pe deplin, cu desăvârșire. A tăia (sau a curma) cuiva cuvântul = a întrerupe pe cineva din vorbă. (Reg.) A începe cuvânt = a începe vorba, a spune. ♦ Subiect de vorbă, de povestire, istorisire. 3. Cuvântare, discurs, conferință. ◊ Expr. A cere (sau a da, a avea) cuvântul (într-o sedință, într-o adunare) = a cere (sau a da cuiva etc.) dreptul de a vorbi. A lua cuvântul = a vorbi (într-o adunare). A-i lua cuiva cuvântul = a interzice cuiva să-și mai continue afirmațiile (într-o adunare). 4. Învățătură, îndrumare, sfat: p. ext. dispoziție, ordin. ◊ Expr. A înțelege (sau a ști) de cuvânt = a asculta de spusele, de sfaturile cuiva. Cuvânt de ordine = dispoziție dată de un superior. 5. Promisiune, făgăduială; angajament. ◊ Expr. Om de cuvânt = om care își ține făgăduielile. Cuvânt de onoare (sau de cinste, de om) = promisiune sau asigurare care angajează cinstea cuiva. A(-și) da cuvântul (de onoare) = a se angaja în mod hotărât că va face cu orice preț ceva. (A crede) pe cuvânt = (a crede) fără a mai controla exactitatea spuselor. A-și ține cuvântul sau a se ține de cuvânt = a-și îndeplini o promisiune făcută. 6. Părere, opinie exprimată: punct de vedere. ♦ Libertate, drept de a revendica ceva. 7. (Mai ales la pl.) Discuție, ceartă, ciorovăială. ◊ Expr. Schimb de cuvinte = discuție aprinsă, ceartă, sfadă. (Reg.) Nu-i cuvânt = e indiscutabil. 8. Motiv, rațiune, cauză. ◊ Expr. Cu drept cuvânt = pe bună dreptate, la drept vorbind. 9. (Înv.) Știre, veste, informație: zvon. 10. (Înv.) Înțelegere, pact, acord, convenție. 11. (Rar) Facultatea de a vorbi; voce, grai. 12. (În sintagmele) Cuvânt-cheie = a) termen folosit pentru a marca o diviziune într-un catalog (de bibliotecă); b) termen al unei unități frazeologice pe care cade accentul semantic. Cuvânt-vedetă = termen ales din titlul unei lucrări sau al unei publicații, care foloseste la orânduirea alfabetică a lucrării în catalogul general sau în catalogul pe materii. 13. (Inform.) Format standard în care se înscriu datele și instrucțiunile la (mini)calculatoare. – Lat. conventus „adunare, întrunire”, conventum „înțelegere”.

CUVÂNTÁ, cuvântez, vb. I. (Rar) 1. Tranz. A vorbi, a grăi, a zice; a declara. 2. Tranz. A ține un discurs. ♦ A recita. 3. Intranz. A avea facultatea de a articula cuvinte. [Prez. ind. și: cuvintez] – Lat. conventare „a se întruni mereu”.

CUVÎ́NT, cuvinte, s. n. 1. Element al vorbirii omenești (constînd dintr-un fonem sau un complex de foneme) de care e legat un sens, care este susceptibil de o întrebuințare gramaticală și care poate fi înțeles de o colectivitate de oameni reunită într-o comunitate istorică; vorbă. Mame! Învățați pruncii voștri Înainte de cuvîntul mamă, înainte de cuvîntul pîine – cuvîntul pace! POEZ. N. 92. Se sfărîma a jale blîndă în tremuratele cuvinte Și povestea încet moșneagul, mișcîndu-și pletele cărunte. GOGA, C. P. 9. Cuvîntu-n vers devine un bici de foc, un steag, O trîmbiță de-alarmă. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 50. De-i zice un singur cuvînt, ești mort. ALECSANDRI, T. I 82. Joc de cuvinte = spirit, glumă bazată pe asemănarea cuvintelor; calambur. Cuvinte încrucișate = joc în care cineva trebuie să găsească o serie de cuvinte astfel aranjate într-o figură geometrică, încît cele citite orizontal să aibă cîte o literă comună cu cele citite vertical. (Lingv.) Fond principal de cuvinte v. fond. (Gram., impropriu) Parte de cuvînt = parte de vorbire, v. parte.Expr. A nu găsi (sau a nu avea) cuvinte = a nu fi în stare (sub impresia unui sentiment puternic) să exprimi ceea ce gîndești. Nu găsesc cuvinte ca să înfierez purtarea ta. Cu alte cuvinte = exprimînd același lucru în altfel; așadar, în concluzie. Adică, cu alte cuvinte... Să vă dau afară pe voi și să-i iau pe dînșii în loc? ALECSANDRI, T. I 408. Într-un (sau cu un) cuvînt = pe scurt, în rezumat, în concluzie, așadar. Într-un cuvînt... «turdus» nu este cîtuși de puțin «graurele» romînesc. ODOBESCU, S. în 29. În puține cuvinte = pe scurt, în rezumat. Cuvînt cu cuvînt = fără nici o modificare, întocmai, exact. (Regional) Dintr-un cuvînt = fără a mai sta la gînduri, imediat. Eu răspund dintr-un cuvînt, Fărsă pun ochii-n pămînt. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 44. 2. (Mai ales la pl.) Gînduri, idei exprimate prin vorbe; spuse, zise. Fierbinți cuvintele lui Gorki sînt, Le simți pulsînd în vine, bărbătește. DRAGOMIR, S. 42. A fost atîta chiu și cînt. Cum nu s-a pomenit cuvînt. COȘBUC, P. I 58. Ca-n basme-i a cuvîntului putere: El lumi aievea-ți face din păreri. VLAHUȚĂ, O. A. 25. Cuvintele lui Schiller ce le cetisem... îmi veniră în minte. NEGRUZZI, S. I 54. Din cel întîi cuvînt mi s-au dat 280 galbini. KOGĂLNICEANU S. 231. Cuvînt greu = vorbă hotărîtoare, decisivă. Cuvinte grele = vorbe aspre, de dojana, de ocară. Cuvînt introductiv sau cuvînt înainte = prefață. (Astăzi rar) Purtător de cuvînt = persoană autorizată să exprime în mod public păreri care reprezintă punctul de vedere al unui stat, al unui guvern, al unei organizații oficiale. ◊ Expr. În (toată) puterea cuvîntului = în înțelesul adevărat, pe deplin, cu desăvîrșire. Își descarcă mînia în toată puterea cuvîntului. CREANGĂ, A. 36. A pune un cuvînt (bun) = a face o intervenție (pentru cineva). L-a rugat pe avocatul, consilierul și prietenul ministrului, să pună un cuvînt bun și să obțină o mutare într-o stație mai omenoasă. C. PETRESCU, A. 292. A arunca un cuvînt v. arunca. A tăia (sau a curma) cuiva cuvîntul = a întrerupe (pe cineva) din vorbă. Împăratul îi tăie cuvîntul. ISPIRESCU, L. 23. (Rar) A lua (cuiva) cuvîntui din gură = a lua vorba din gură, v. vorbă. Tocmai!... Mi-ați luat cuvîntul din gură. ALECSANDRI, T. I 291. (Mold.) Nici (nu) mai rămîne cuvînt = nici nu mai încape discuție, nici nu mai poate fi vorbă. Lingurarilor, nici mai rămîne cuvînt, li se lungise urechile de foame, așteptînd. CREANGĂ, A. 54. (Regional) A începe cuvînt = a începe vorba, a vorbi. Marfa-i în odaia cea mare de dincolo, începu iarăși cuvînt gospodina. SADOVEANU, B. 98. ♦ Subiect de vorbă, de povestire; istorisire. Să nu-mi uit cuvîntul. CREANGĂ, A. 41. Cuvîntul din poveste înainte mult mai este. CREANGĂ, P. 199. 3. Cuvîntare, discurs, conferință. Cuvînt de deschidere.Partidul nostru a avut marea cinste de a trimite o delegație a sa la Congresul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. În cuvîntul nostru de salut am căutat să exprimăm dragostea nemărginită a oamenilor muncii din Republica Populară Romînă pentru eliberatoarea noastră, Uniunea Sovietică. GHEORGHIU-DEJ, C. XIX 5. ◊ (Rar la pl.) Trimite-mi o colecție a cuvintelor măriei-sale cătră Adunare. KOGĂLNICEANU, S. 200. ◊ Expr. A cere (sau a da, a avea) cuvîntul (într-o adunare) = a cere (sau a da etc.) dreptul de a vorbi. A lua cuvîntul = a vorbi (într-o adunare). (Învechit) A face cuvînt = a ține o cuvîntare. Suindu-mă în picioare pe-un scaun, le-am făcut acest cuvînt. NEGRUZZI, S. I 198. 4. Învățătură, îndrumare, sfat; p. ext. dispoziție, ordin. Din cuvîntul lui nu se abătea. ISPIRESCU, L. 18. ◊ Loc. adv. (Mold.) De cuvînt = îndată, numaidecît, pe loc. Iar Ipate, de cuvînt, se prinde în joc lîngă o fată. CREANGĂ, P. 163. ◊ Expr. A înțelege (sau a ști) de cuvînt = a asculta de spusele, de sfaturile sau de ordinele cuiva. Ce folos însă!... nu înțelege de cuvînt. ALECSANDRI, T. I 120. Cuvînt de ordine = dispoziție dată de un superior (în armată, într-o întreprindere, într-o instituție). 5. (Învechit și arhaizant) Știre, veste, informație; zvon. După cuvîntul trimis de jupîn Traico, Popa Tonea se hotărî să treacă la Cladova. GALACTION, O. I 188. Și s-a pornit apoi cuvînt! Și patru margini de pămînt Ce strîmte au fost în largul lor, Cînd a pornit s-alerge-n zbor Acest cuvînt, mai călător Decît un vînt! COȘBUC, P. I 54. 6. Promisiune, făgăduială, asigurare, legămînt. Eu mă prind să ți-l dau [grîul] în girezi. Nu-i cuvînt gospodăresc? CREANGĂ, P. 156. Cînd omul are cuget, cuvîntu-i e cuvînt. ALECSANDRI, T. II 117. Aminte să-ți aduci De-ale noastre vorbe dulci; De-ale noastre dragi cuvinte, Ce-au rămas neisprăvite. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 267. Omul se leagă cu cuvîntul, nu cu frîul.Expr. Om de cuvînt = om care își ține făgăduielile, pe a cărui promisiune poți pune bază. Cuvînt de onoare (sau de cinste) = promisiune sau asigurare care angajează cinstea cuiva, care garantează că cele spuse sînt adevărate sau vor fi împlinite. Despoții n-au inimă și n-au cuvînt de cinste. CAMIL PETRESCU, B. 188. A (sau a-și) da cuvîntul (de onoare) = a promite, a făgădui, a se lega. Ți-am dat o dată cuvîntul... în mine poți avea încredere. CARAGIALE, O. II 277. (A crede) pe cuvînt = (a crede) fără a mai controla exactitatea spuselor cuiva sau fără a mai cere dovezi. Prefectul juca pe cuvînt, dar pierduse și în felul ăsta. DUMITRIU, N. 114. A-și ține cuvîntul sau a se ține de cuvînt = a îndeplini o promisiune făcută, a se ține de angajamentul luat. Te-ai ținut de cuvînt, moș Nichifor. CREANGĂ, P. 114. 7. (Învechit și arhaizant) înțelegere, pact, acord, convenție. Iar dacă nu mi-a plăcea nimic din ce mi-i spune, să-mi rămîi zălog pe o sută de galbeni. Bun cuvînt. SADOVEANU, D. P. 155. ◊ Expr. (Regional) A se înțelege (cu cineva) la cuvinte = a se învoi, a cădea de acord. Mihai... se înțelese cu el la cuvinte. ISPIRESCU, M. V. 55. 8. Părere, opinie exprimată; punct de vedere. Cetățenilor Republicii Populare Romîne li se garantează prin lege: a) libertatea cuvîntului; b) libertatea presei; c) libertatea întrunirilor. CONST. R.P.R. 40. ◊ Expr. A-și spune cuvîntul = a-și manifesta părerea, opinia. Libertate, drept de a se plînge, de a formula revendicări. Ați pus cu toții jurămînt Să n-avem drepturi și cuvînt; Bătăi și chinuri cînd țipăm, Obezi și lanț cînd ne mișcăm. COȘBUC, P. I 209. 9. Discuție, vorbărie, ceartă. N-am avut cu el nici un cuvînt.Expr. Schimb de cuvinte = discuție aprinsă, ceartă. (Mold.) Nu-i cuvînt = nu încape vorbă, nu se discută, n-am ce zice. Doamne, măi Chirică, bun suflet de femeie mai am!...Bună, stăpîne, nu-i cuvînt. CREANGĂ, P. 168. 10. Motiv, rațiune, rost, justificare, pricină, cauză. Unii au cuvînt a crede... că n-ar fi fost străin și de-o oarecare ceată vestită pe vremuri, care a tîlhărit departe în țara ungurească. C. PETRESCU, R. DR. 128. Mă mulțumii doar să găsesc cusur frunzelor de plop, că fac prea mare gălăgie degeaba și fără cuvînt. HOGAȘ, M. N. 13. O frunză veștedă nu-ți dă Cuvînt să zici că-i toamnă. COȘBUC, P.I 79. Am eu cuvinte să mă port așa. CARAGIALE, O. III Dacă tu știai problema astei vieți cu care lupt, Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt. EMINESCU, O. I 137. ◊ Expr. Sub (sau pe) cuvînt că... sau pentru cuvîntul că... = pentru motivul că..., din pricină că..., sub pretext că... Comisia de plasă a constatat numărul clăcașilor; advocatul... a contestat această lucrare, pe cuvînt că s-a trecut între clăcași și 28 de oameni cari n-au făcut clacă. I. IONESCU, D. 414. Sub acest cuvînt ca... = cu condiția ca... Oi să te scot în lume, dară numai subt aiest cuvînt, ca să nu spui nimăruia unde m-oi ascunde. SBIERA, P. 311. Sub nici un cuvînt = sub nici un motiv, în nici un caz. Se urcă în tren, să nu se mai întoarcă sub nici un cuvînt. PETRESCU, Î. II 145. Cu drept cuvînt = pe bună dreptate, în mod întemeiat. Cu drept cuvînt cetitorul va fi clătit din cap. EMINESCU, N. 33. Cu drept cuvînt te așteptai să fii răsplătit... pentru toate ostenelile ce ai depus în opera ta ODOBESCU, S. III 10. 11. (Rar) Facultatea de a vorbi; voce, grai. Ca lovit de trăsnet, a rămas fără cuvînt.

CUVÎNTÁ, cuvîntez, vb. I. (Mai ales arhaizant) 1. Tranz. (Folosit și absolut) A vorbi, a spune, a grăi, a zice; a declara, a exprima. Simeon Bîrnovă... cuvîntă cu îndrăzneală: Eu, măria-ta, nu cer nimica. SADOVEANU, O. VII 17. Sufletul mi-e dornic să te-asculte. Cuvîntează. DAVILA, V. V. 182. În fine să mai cuvîntăm ceva și despre numele... acestei păsări. MARIAN, O. II 292. Cuvîntînd aceasta, s-au acățat de lanț și s-au suit pînă în ceri. SBIERA, P. 91. ◊ (Determinat prin «din gură») Merge badea... Din gură cuvîntînd. HODOȘ, P. P. 45. Irina din gură a cuvîntat: Turcilor... Ia lăsați-mă-napoi. ȘEZ. I 44. ◊ (Cu complement intern) Cînd se apropie... de dînsul și începu să-l mîngîie... cînd își deschise gura spre a-i cuvînta niște vorbe... nu mai știu ce face. ISPIRESCU, U. 93. 2. Tranz. A ține un discurs; a recita. Vei binevoi a le învăța pe de rost, pentru ca să le poți cuvînta curat și pe înțeles. NEGRUZZI, S. I 8. 3. Intranz. A avea facultatea de a articula cuvinte (ca omul). Din lumea celor care nu cuvîntă [titlu]. GÎRLEANU. Toate juvinele cuvîntau omenește. DELAVRANCEA, S. 240. – Prez. ind. și: cuvîntez (SADOVEANU, F. J. 43, ISPIRESCU, U. 15, TEODORESCU, P. P. 51), cuvînt (C. PETRESCU, C. V. 267).

cuvânt-chéie s. n. Cuvânt de mare importanță ◊ Cuvântul-cheie al politicii externe franceze este independența.” R.l. 22 I 67 p. 6. ◊ „La New York a apărut al doilea volum al unei biografii scrise de L.S. Primul volum, publicat în 1968, se numea «O’Neill, fiu și dramaturg». Volumul al doilea se numește «O’Neill fiu și artist». Cuvântul-cheie este, în ambele titluri «fiu».” R.lit. 21 III 74 p. 30; v. și L. 27 V 67 p. 9, Cont. 16 II 73 p. 11, 2 II 74 p. 10, R.lit. 23 V 74 p. 18 (din cuvânt + cheie, după fr. mot-clef; DMN 1968)

cuvânt-problémă s. n. Cuvânt care ridică o problemă de ordin general ◊ „Titlul acestui volum nu este întâmplător. Oricine și Ceva, ortografiate majusculat și omniprezente sunt cuvintele simboluri, cuvintele-temă, cuvintele-problemă ce conferă și asigură cărții unitatea registrului.” R.lit. 14 XII 72 p. 9. ◊ „Până acum semnalările «Dicționarului» au obiectat mai toate asupra listei articolelor, preconizată și recunoscută, de altfel, de autorul însuși «nici completă, nici definitivă», cuprinzând în fapt «idei-cheie», «cuvinte-probleme», cuvinte-eseuri.” R.lit. 15 II 74 p. 4 (din cuvânt + problemă)

cuvânt-títlu s. n. Cuvânt pus în fața unui articol de dicționar ◊ „Rod al unei munci îndelungate și migăloase, întâiul tom din Lexiconul literaturii universale, apărut anul acesta sub îngrijirea Editurii Academiei din Budapesta, cuprinde 4519 cuvinte-titlu. R.lit. 15 X 70 p. 2 (din cuvânt + titlu)

CUVÂNT ~ínte n. 1) Unitate de bază a vocabularului constând dintr-un sunet sau un complex de sunete cărora le corespund unul sau mai multe sensuri. ◊ Într-un ~ în rezumat; pe scurt. Cu alte ~inte a) altfel spus; b) în concluzie. Joc de ~inte echivoc creat prin asocierea cuvintelor apropiate după formă, dar diferite din punct de vedere al conținutului. 2) Gânduri, idei exprimate prin vorbe; spusă. * A pune un ~ bun a faceo intervenție pentru cineva. ~ introductiv text plasat la începutul unei cărți, în care se fac anumite comentarii la carte; prefață; cuvânt înainte. A lua ~ântul a vorbi în fața unui public. 3) Angajament pe care și-l ia cineva; făgăduială; promisiune. ◊ A-și ține ~ântul (sau a se ține de ~) a îndeplini o promisiune făcută. Om de ~ om ce nu face promisiuni deșarte. 4) Punct de vedere particular; judecată; poziție; considerent; opinie; părere. A-și spune ~ântul. 5) Temei al unei acțiuni. ◊ Sub ~ că... pentru motivul că... Cu drept ~ pe bună dreptate. /<lat. conventus

A CUVÂNTÁ cuvânt 1. tranz. 1) rar A reda prin cuvinte; a exprima prin grai; a zice; a spune. 2) (discursuri) A prezenta în fața unui public. 2. intranz. A fi în stare să-și exprime gândurile prin cuvinte; a avea facultatea de a exprima prin viu grai. /<lat. conventare

cuvânt n. 1. vorbă (rostită sau scrisă) în legătură cu altele: nu ies din cuvântul lui; 2. discurs: cuvânt bisericesc; 3. facultatea de a vorbi proprie speciei umane; 4. rațiune: cu cuvânt sau fără cuvânt; 5. motiv: n’ai cuvânt să te plângi; 6. dreptate, drept: are cuvânt; 7. promisiune verbală: nu te ții de cuvânt; 8. a doua persoană a Sf. Treimi: Cuvântul trup s’a făcut. [Lat. CONVENTUM, adunare, de unde convorbire, vorbă, asociațiune de idei familiară (cf. taifas); pentru sensul de «rațiune», cugetarea și limba sunt inseparabile].

cuvântà v. a vorbi în șir (cu o nuanță de solemnitate): se urcă pe tribună și astfel cuvântează. [Lat. CONVENTARE, a se aduna la un loc].

cuvî́nt n., pl. cuvinte (lat. conventus, adunare, ca vorbă d. vsl. dvorĭba, curte, adunare; fr. convent, mînăstire. V. conventicul, convin). Vorbă, una sau maĭ multe silabe care-s supuse unuĭ accent și exprimă o ideĭe: freamăt e un cuvînt latin. Discurs: cuvînt funebru. Cuvîntare, vorbire articulată: animalele n’aŭ cuvînt. Rațiune, motiv: dacă eștĭ sărac, nu e un cuvînt să furĭ. Drept, dreptate: fără cuvînt nu te poțĭ face stăpîn pe lucru altuĭa. Ideĭe: în ainte de facerea lumiĭ era cuvîntu. Cer cuvîntu, cer prezidentuluĭ voĭe să vorbesc în adunare. Am cuvîntu, am voĭe să vorbesc în adunare. A nu avea cuvînt, a nu avea motiv saŭ voĭe să protestezĭ, să vorbeștĭ. A te ținea de cuvînt, a-țĭ împlini promisiunea. A nu ĭeși din cuvîntu cuĭva, a te ținea de cuvîntu cuĭva, a-ĭ urma sfatu, ordinu. Toțĭ la un cuvînt, într’un cuvînt, toțĭ de acord. A fi într’un cuvînt cu cineva, a fi în înțelegere. A sta la cuvînt, a te ținea de cuvînt (Vechĭ). A se ajunge la cuvinte, a se învoi. Cuvînt în doĭ perĭ, cuvînt ambiguŭ. Cuvînt supțire, perifrază, expresiune blîndă în formă numaĭ, dar gravă în fond. A tăĭa cuvîntu, a întrerupe. Cuvînt cu cuvînt, din cuvînt în cuvînt, neschimbînd nimica (ad litteram, mot à mot). Cu un cuvînt, cu alte cuvinte, în fine, în rezumat, ca să mă esprim alt-fel. Supt cuvîntu că, supt motivu saŭ pretextu că. Pentru cuvîntu că, fiind-că, pentru motivu că. De cuvînt (Mold. Rar), conform cuvîntuluĭ, îndată.

cuvîntéz v. tr. și intr. (d. cuvînt). Vorbesc maĭ serios, țin discurs. – Și cuvintez, -ezĭ, -eáză, să -ez, -ezĭ, -eze (cînd în silaba următoare e un e saŭ un ea, ca cuvînt, cuvinte).


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

cuvấnt s. n., pl. cuvínte

cuvấnt-chéie s. n., pl. cuvínte-chéie

*cuvấnt-înaínte s. n., pl. cuvínte-înaínte

cuvấnt-mátcă s. n., pl. cuvínte-mátcă

*cuvấnt-títlu s. n., pl. cuvínte-títlu

cuvấnt-vedétă s. n., pl. cuvínte-vedétă

cuvântá (a ~) vb., ind. prez. 3 cuvânteáză

*luáre de cuvấnt s. f. + prep. + s. n.

cuvânt s. n., pl. cuvínte

cuvânt-chéie s. n., pl. cuvínte-chéie

cuvânt-mátcă s. n., pl. cuvínte-mátcă

cuvânt-vedétă s. n., pl. cuvínte-vedétă

cuvântá vb., ind. prez. 1 sg. cuvântéz, 3 sg. și pl. cuvânteáză


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

CUVÂNT s. v. acord, aranjament, cauză, combinație, considerent, contract, convenție, informație, înțelegere, învoială, învoire, legământ, mobil, motiv, pact, pricină, prilej, rațiune, știre, temei, tranzacție, veste, vorbă, zvon.

CUVÂNT s. 1. termen, vorbă, (livr.) verb, vocabulă, (pop.) zicere, (reg.) boace, (înv.) glas, grai, limbă, parolă, vorbire, voroavă. (Un ~ nou intrat în limbă.) 2. cuvânt imitativ v. onomatopee. 3. (la pl.) v. text. 4. v. conferință. 5. v. discurs. 6. v. cazanie. 7. v. intervenție. 8. cuvânt introductiv v. introducere; cuvânt înainte v. prefață. 9. v. afirmație. 10. v. angajament. 11. v. glas. 12. v. pretext.

CUVÂNTÁ vb. v. afirma, declama, declara, mărturisi, recita, relata, rosti, spune, vorbi, zice.

cuvînt s. v. ACORD. ARANJAMENT. CAUZĂ. COMBINAȚIE. CONSIDERENT. CONTRACT. CONVENȚIE. INFORMAȚIE. ÎNȚELEGERE. ÎNVOIALĂ. ÎNVOIRE. LEGĂMÎNT. MOBIL. MOTIV. PACT. PRICINĂ. PRILEJ. RAȚIUNE. ȘTIRE. TEMEI. TRANZACȚIE. VESTE. VORBĂ. ZVON.

cuvânta vb. v. AFIRMA. DECLAMA. DECLARA. MĂRTURISI. RECITA. RELATA. ROSTI. SPUNE. VORBI. ZICE.

CUVÎNT s. 1. termen, vorbă, (livr.) verb, vocabulă, (pop.) zicere, (reg.) boace, (înv.) glas, grai, limbă, parolă, vorbire, voroavă. (Un ~ nou intrat în limbă.) 2. cuvînt imitativ = onomatopee. 3. (la pl.) text. (Melodie fără ~.) 4. conferință, (înv.) prelegere. (În ~ său a dezbătut...) 5. alocuțiune, cuvîntare, discurs, (pop.) vorbă, vorbire, (înv.) voroavă, (fam. și ir.) logos. (Un ~ în fața unui public cald.) 6. (BIS.) cazanie, omilie, predică, (înv.) chiriacodromion, didahie, poucenie, predicare, predicație, propovedanie, carte cu învățătură. (În ~ preotului...) 7. intervenție. (~ său la ședință a fost oportun.) 8. cuvînt introductiv = introducere, prefață, cuvînt înainte, (livr.) preambul, (înv.) introducție, precuvîntare, predoslovie, preludiu, procuvîntare, (grecism înv.) proimion (~ la o carte); cuvînt înainte = introducere, prefață, cuvînt introductiv, (livr.) preambul, (înv.) introducție, precuvîntare, predoslovie, preludiu, procuvîntare, (grecism înv.) proimion. (~ la un studiu.) 9. afirmație, declarație, mărturisire, relatare, spusă, vorbă, zisă, (livr.) aserțiune, propoziție, (astăzi rar) parolă, voroavă, (fig.) gură. (Nu te lua după ~ lui.) 10. angajament, asigurare, făgăduială, făgăduință, legămînt, promisiune, vorbă, (astăzi rar) parolă, (înv. și reg.) juruită, (reg.) făgadă, (Transilv.) făgădaș, (Mold.) juruință, (înv.) promitere, sfătuit, (turcism înv.) bacalîm. (Nu și-a ținut ~.) 11. glas, grai, gură, voce, (livr.) verb, (pop.) limbă, (reg.) boace, (înv.) rost. (Încă nu i-am auzit ~.) 12. motiv, pretext, (înv.) chip. (Sub ~ că...)


Dicționare etimologice

Se explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

cuvînt (cuvínte), s. n.1. Termen, vorbă. – 2. Vorbit, taifas. – 3. (Înv.) Discurs. – 4. Verb, învățătură a religiei. – 5. (Înv.) Știre, veste, noutate. – 6. Proverb, zicală. – 7. Ordin, dispoziție. – 8. Făgăduință, promisiune, siguranță. – 9. (Înv.) Răspuns, lămurire. – 10. (Înv.) Dispută, controversă. – 11. Rațiune, motiv, cauză, pricină. – Mr. (cuvendă), istr. cuvint. Lat. conventum „reuniune” (Pușcariu 478; REW 2194; DAR; Philippide, II, 638; Densusianu, GS, II, 15). Cuvîntul există în celelalte limbi romanice cu un semantism foarte diferit; pentru sensul rom., cf. și alb. kuvënt „conversație”, ngr. ϰουβέντα „conversație” ca și ngr. ὁμιλία „reuniune” și „conversație”, sl. sŭborŭ „reuniune” și sb. zbor „conversație” etc. Această coincidență îi determină pe unii filologi să explice semantismul romanic printr-un fond comun balcanic, cf. Berneker 52 și Sanfeld 34. În rom. este cuvînt general folosit, și imaginea pe care o dă ALR, I, 28, asupra folosirii sale este extrem de deficientă. Der. cuvînta (istr. cuvîntu), vb. (a vorbi, a grăi, a spune; a sta la taifas, a conversa; a ține un discurs; a declara), pe care Pușcariu 480 și DAR îl consideră a proveni direct din lat. conventāre, cf. alb. kuvendoń, ngr. ϰουβεντιάζω; cuvîntător, adj. (care vorbește, care poate vorbi; rațional; chibzuit); necuvîntător, adj. (fără grai, care nu poate vorbi; fără rațiune, animalic); cuvîntăreț, adj. (înv., rațional, înzestrat cu rațiune); cuvîntătorie, s. f. (înv., elocință); cuvintelnic, s. n. (înv., dicționar, glosar); precuvîntare, s. f. (prefață), înv., formație literară pe baza sl. prĕdŭslovije (Candrea). Cf. binecuvîntare.


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

CUVÎNT. Subst. Cuvînt, cuvințel (dim.), termen, verb (livr.), vocabulă (livr.), vorbă, vorbuliță (dim.), vorbușoară (pop.), vorbișoară (pop.), vorbuță (reg.), zicere, spusă, expresie; glose. Cuvînt simplu; cuvînt compus; cuvînt primitiv; cuvînt derivat, derivat; cuvînt-matcă; cuvinte înrudite. Onomatopee; interjecție. Lexem; semantem (lingv.); semem; sem. Cuvînt monosemantic; cuvînt polisemantic. Nume, termen, denumire; nume propriu; nume comun; apelativ; supranume; poreclă; antroponim; toponim, toponimic; hidronim; oronim; etnonim. Cuvînt împrumutat, neologism, barbarism; franțuzism; galicism; germanism; grecism; italienism; latinism; maghiarism, ungurism (rar); rusism; rutenism; sîrbism; slavonism; turcism. Cuvînt autohton; neaoșism. Arhaism. Regionalism. Argotism; jargonism. Cuvînt (termen) dialectal. Sinonim; antonim; omonim; paronim. Formarea cuvintelor, derivare; compunere. Familie de cuvinte. Lexic, vocabular. Dicționar, dicționăraș (dim.), lexicon (rar), vorbar (înv.), glosar. Lexicologie; etimologie; semasiologie, semantică; semantism; onomasiologie. Lexicografie. Lexicolog; semasiolog, semantician; lexicograf; etimolog, etimologist. Adj. Lexical; lexematic (lingv.); lexicologic; semasiologic, semantic; monosemantic, polisemantic; etimologic. Lexicografic. Vb. A rosti (a spune) un cuvînt, a cuvînta; a folosi (a utiliza) un cuvînt; pronunța un cuvînt; a scrie un cuvînt. A forma un cuvînt, a deriva. A împrumuta un cuvînt, a calchia. V. denumire, semn, semnificație.

cântec fără cuvinte v. Lied ohne Worte.

Lied ohne Worte (cuv germ. [li:d o:ne vorte] „cântec fără cuvinte”; fr. Romance sans paroles; engl. song without Words), piesă instrumentală asemănătoare, ca structură și cantabilitate, liedului*. Frecvent în creația compozitorilor romantici (Mendelssohn-Bartholdy, – 36 L., bazate mai ales pe principiul melodiei cu acomp., cu schema: preludiu (2) și postludiu* încadrând o melodie cu caracter vocal) și în cea a compozitorilor aparținând școlilor naționale (Smetana, Rimski-Korsakov).

CUVÂNT (VÓRBĂ, VOCÁBULĂ) s. n. (cf. lat. conventus „adunare, întrunire”, conventum „înțelegere”): unitate lexicală alcătuită dintr-un complex sonor și un sens (sau de un complex de sensuri) susceptibilă de o întrebuințare gramaticală: unitate lexicală de bază a vocabularului unei limbi. ◊ ~ moștenít: c. rămas într-o limbă din limba de bază sau din limbile care s-au încrucișat, pentru a da naștere unei limbi noi. În limba română avem c. moștenite din limba latină și din limba geto-dacilor (substrat): casă, bun, doi, eu, meu, acesta, cine, altul, nimeni, cânta, afară, zău, la, că etc. (din latină); barză, mânz, sâmbure, viezure, aprig, creț, răbda, scapără, zburda etc. (din limba geto-dacilor). ◊ ~ împrumutát: c. luat dintr-o altă limbă, după formarea limbii care împrumută. În limba română sunt multe c. împrumutate (neologisme), în epoci diferite: muncă, viteaz, hrăni, razna, of (din vechea slavă); oraș, viclean, cheltui, musai (din maghiară); zambilă, murdar, tiptil, bre, haide (din turcă); hârtie, ieftin, lipsi, agale (din neogreacă); cartof, fain, absolvi (din germană); diviziune, dinamic, milion, explica, alo, contra, or (din franceză) etc. ◊ ~ neológic: c. împrumutat dintr-o limbă străină în diferite faze ale dezvoltării limbii care împrumută; de obicei, se consideră c. neologice cele împrumutate într-o perioadă mai apropiată de prezent (pentru limba română, începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea și până azi sau cele formate relativ recent prin mijloace proprii). Astfel: abator (cf. fr. abbatoir), agrotehnică (cf. rus. agrotehnika), captiv (cf. fr. captif, lat. captivus), campionat (cf. it. campionato), contrabandă (cf. it. contrabbando), interval (cf. fr. intervalle, it. intervallo, lat. intervallum), interveni (cf. it. intervenire, fr. intervenir), memorie (cf. lat. memoria, it. memoria, fr. memoire), termos (cf. germ. Thermosflasche), forjor (fr. forgeur), matrițer (matriță + suf. -er) etc. ◊ ~ formát: c. apărut pe terenul unei limbi pe baza derivării, compunerii sau conversiunii. Astfel: copilaș, mărișor, îmbunătăți, șoimește, morțiș etc.; bună-cuviință, binevoitor, doisprezece, al douăzecilea, însumi, acestălalt, cel ce, oricine, nici unul, binevoi, deodată, întotdeauna, despre, de pe la, așadar, deoarece, ca să etc.; binele, semănatul, tremurândă, vestită, dedesubtul, înaintea etc. ◊ ~ báză (primitív): c. care servește ca element de bază, ca punct de plecare în formarea altor cuvinte, ca de exemplu copil, mare, bun, șoim și mori din cuvintele derivate date ca exemple mai sus. C. -bază poate fi simplu (moștenit sau derivat) sau compus, în uz sau integrat în expresii, literar sau regional, la singular sau la plural, identificabil sau neidentificabil în limba română: ascultá în ascultător, butoi în butoiaș, într-un în întruni, într-un chip în întruchipa; braț în îmbrățișa, piez în pieziș; hotar în hotarnic, morocăni în morocănos; clește în încleșta, colțuri în colțuros; ameți în amețeală, moale în molcuț etc. ◊ ~ derivát: c. obținut prin derivare cu sufix sau cu prefix (și cu prefix) de la un alt cuvânt. Astfel: copilandru (< copil + suf. -andru), bunicel (< bun + suf. -icel), înstrăina (< pref. în- + străin + suf. -a), vulturește (< vultur + suf. -ește), preface (< pref. pre- + face) etc. ◊ ~ denominatív: c. derivat de la un nume – de la un substantiv sau de la un adjectiv, ca exemplele copilărie (< copil + suf. -ărie), roșí (< roșu + suf. -i), stegar (< steag + suf. -ar), tărișor (< tare + suf. -ișor) etc. ◊ ~ mobíl: c. nou obținut prin procedeul moțiunii (obișnuit, un substantiv), adică prin sufixație moțională, ca în exemplele gâscan (< gâscă + suf. -an), vulpoi (< vulpe + suf. -oi), casieră (< casier + suf. -ă), doctoriță (< doctor + suf. -iță), tigroaică (<tigru + suf. -oaică) etc. ◊ ~ dezarticulát: c. prost articulat, rău pronunțat, neclar. ◊ ~ símplu: c. alcătuit dintr-un singur element formant, ca om, roșu, noi, trei, trece, așa, vai, pe, să etc. ◊ ~ compús: c. alcătuit prin compunere din două sau mai multe elemente formante distincte (de obicei părți de vorbire), ca bunăstare, gura-leului, gură-cască, câine-lup, buhai-de-baltă, redactor-șef, galben-deschis, sud-american, macedoromân, gastro-intestinal, douăzeci, înșine, aceastălaltă, cei ce, oricare, niciuna, binemerita, dedesubt, înspre, de pe lângă, ci și etc. ◊ ~ analizábil: c. care poate fi analizat morfologic în părți componente, ca îmboboci, derivat de la substantivul boboc + pref. îm- + suf. -i.~ neanalizábil: c. care nu poate fi analizat morfologic în părți componente, ca bun, se, trei, când, pe, că, ah! etc. ◊ ~ silábic: c. alcătuit din silabe. ◊ ~ monosilábic: c. format dintr-o singură silabă, ca sat, gri, doi, tu, cânt, sus, of, cu, să etc. ◊ ~ bisilábic: c. format din două silabe, ca tată, galben, patru, nostru, trece, astfel, haide, despre, încât etc. ◊ ~ trisilábic: c. format din trei silabe, ca bunică, violet, douăzeci, cestălalt, scrisese, departe, deasupra, întrucât etc. ◊ ~ tetrasilábic (cvádrisilabic): c. format din patru silabe, ca facultate, violaceu, treisprezece, acestălalt, veniseră, niciodată, împrejurul, deoarece etc. ◊ ~ péntasilabic: c. format din cinci silabe, ca bibliotecă, comensurabil, nouăsprezece, practicaseră, odinioară etc. ◊ ~ óctosilabic: c. cu opt silabe, ca im-pres-crip-ti-bi-li-ta-te. ◊ ~ polisilábic: c. format din mai multe silabe, ca perspicacitate, interminabil, paisprezece, ceastălaltă, decalcifiindu-se, literalmente, dindărătul, deoarece etc. ◊ ~ imparisilábic: c. care nu păstrează același număr de silabe în cursul flexiunii (obișnuit, un substantiv sau un adjectiv în limba latină), ca N. V. miles („ostaș”), tenĕr („tânăr”); G. milites, teneri; D. militi, tenĕro; Ac. militem, tenerum; Abl. milite, tenĕro.~ parisilábic: c. care-și păstrează numărul silabelor în cursul flexiunii (obișnuit, un substantiv sau un adjectiv în limba latină), ca N. V. civis („cetățean”), niger („negru”); G. civis, nigri; D. civi, nigro; Ac. civem, nigrum; Abl. cive, nigro.~ omofón: c. pronunțat asemănător cu un alt cuvânt, dar scris diferit de acesta, ca engl. peace („pi:s”) „pace” și piece („pi:s”) „bucată”; unsoare – un soare, omisiune – o misiune, ocupă – o cupă, otavă – o tavă etc. ◊ ~ omofórm: c. care se pronunță și se scrie la fel cu un alt cuvânt; formă izolată din cadrul unei părți de vorbire, care coincide ca pronunțare și ca scriere cu forma unei alte părți de vorbire. Astfel: care (substantiv neutru plural) – care (pronume relativ), dar (substantiv neutru singular) – dar (conjuncție coordonatoare adversativă) etc. ◊ ~ omográf: c. scris la fel cu un alt cuvânt, dar pronunțat diferit de acesta. Astfel: cásă (substantiv) – casắ (verb), másă (substantiv) – masắ (verb), véselă (adjectiv) – vesélă (substantiv) etc. ◊ ~ accentuát; c. scos în evidență, în cadrul propoziției, cu ajutorul accentului. Astfel: „A mea a fost izbânda și aci îmi voi așeza eu locuința” (Al. Odobescu); „Are neasemuit farmec pădurea. I-am cunoscut toate potecile și toate desișurile” (Z. Stancu). ◊ ~ oxitón: c. accentuat pe ultima silabă, ca baclavá, canavá, chimonó, rămureá, revení, trecú, coborî etc. ◊ ~ paroxitón: c. accentuat pe penultima silabă, ca albástru, artéră, depárte, fiecáre, împrejúrul, petréce etc. ◊ ~ proparoxitón: c. accentuat pe antepenultima silabă, ca acéstora, armátele, luptáseră, roșiátică etc. ◊ ~ neaccentuát (atón): c. nereliefat prin accent în cadrul propoziției. Astfel: „Acólo este țara mea / Și neamul meu cel românesc” (I. Nenițescu). ◊ ~ cu conținut noțional: c. care are la bază o noțiune în jurul căreia s-a format un sens. Sunt considerate cuvinte cu noțiuni substantivele, adjectivele, numeralele, pronumele, verbele și adverbele: băiat, frumos, cinci, acesta, a cânta, bine etc. ◊ ~ fără conținut noțional: c. lipsit de noțiune, deoarece aceasta s-a atrofiat prin abstractizarea și gramaticalizarea cuvântului sau pur și simplu n-a existat de la început. El poate avea, în schimb, fie o semnificație gramaticală (cum este articolul), fie o semnificație lexicală foarte abstractă și foarte slabă (cum sunt prepoziția și conjuncția), fie o putere semantică de sugerare a stărilor emoționale și voliționale sau de evocare prin imitare aproximativă a sunetelor și a zgomotelor (cum este interjecția): -l, -a, cu, de, că, să, ah!, hai, na, poc!, zdup! etc. ◊ ~ anafóric: c. care reia o noțiune, o idee deja exprimată (anterior), în vederea accentuării ei. ◊ ~ redundánt: c. de prisos, superfluu, nenecesar, care nu aduce un plus de informație (în teoria informației). ◊ ~ concrét: c. care posedă un conținut reprezentabil în planul senzorial, ca bărbat, pom, dulce, negru, fluierá, fulgerá etc. ◊ ~ abstráct: c. care posedă un conținut nereprezentabil în planul senzorial, ca cinste, curaj, iscusit, înțelegător, doi, zece, voi, ei, gândi, părea, atât, parcă, fără, prin, și, dar etc. ◊ ~ apreciatív: c. cu sens favorabil; c. care sugerează o atitudine de apreciere, de stimă, de considerație, ca domn, doamnă, învățat, maestru, maestră etc. ◊ ~ depreciatív (peioratív): c. cu sens nefavorabil, c. care sugerează o atitudine de dispreț, de lipsă de considerație, de batjocură, ca birocrat („funcționar formalist”), conțopist („funcționar mărunt”), troglodit („om grosolan”, „om necivilizat”), nătăfleț („om tont”, „om nătâng”), zurbagiu („om scandalagiu”) etc. Sensurile nefavorabile ale acestei categorii de cuvinte se datoresc insistenței asupra însușirii obiectelor, metaforei, nepotrivirii de gen dintre termenul-bază și derivat, contextului social, împrejurării particulare etc. Adeseori rolul sufixelor lexicale în sublinierea acestui sens este evident: bărbățoi, fătoi, articolaș, gazetăraș, avocațel, mămăligar, panglicar, opincar, băgăreț, plângăreț, băgăcios, plângăcios etc. În comparație cu apreciativele, în limba română există foarte multe depreciative (peiorative), unele dintre ele cu o încărcătură negativă foarte puternică. ◊ ~ echivóc: c. ambiguu; c. care poate fi interpretat în mai multe feluri într-un context dat, ca haină, râs, umbrele etc. (v. echivóc). ◊ ~ monosemántic (univóc): c. care dispune de un singur sens lexical, ca avion, catarg, rândunică, zăpadă, curajos, violet, saluta, vorbi, aici, repede, ura! etc. ◊ ~ polisemántic (plurivóc): c. care dispune de mai multe sensuri lexicale, ca acord, babă, carte, deschide, inimă, nod, bun, cald, ah! etc. C. polisemantic poate dispune de mai multe corpuri fonetice identice, reunite printr-o caracteristică semantică comună (sem). Astfel: caracteristica semantică „scălda”, „spăla” leagă formele băi („scalde”), băi („scăldători”), băi („camere de spălat”) și băi („localități cu instalații speciale destinate curei balneare”). ◊ ~ atestát: c. care figurează într-un text specific unei limbi de bază; c. a cărui existență poate fi dovedită. Pentru limba latină cele mai multe cuvinte sunt atestate: acus (> rom. ac), aduncus (> rom. adânc), ego (> rom. eu), quattuor (> rom. patru), cantare (> rom. cânta), quando (> rom. când), de (> rom. de), si (> rom. și) etc. ◊ ~ neatestát: c. care nu figurează într-un text specific unei limbi de bază; c. a cărui existență nu poate fi dovedită (de multe ori lingviștii „reconstruiesc” cuvintele neatestate, cu aproximație sau cu exactitate, orientându-se după formele evoluate care le moștenesc în limbile înrudite ce derivă din limba de bază). Multe cuvinte din limba latină sunt neatestate, fiind notate la început cu un asterisc: *accubiliare (> rom. aciua), *ammisticare (> rom. amesteca), *appensare (> rom. apăsa), *arrectare (> rom. arăta) etc. Din cele 886 de cuvinte latine neatestate și reconstruite de lingviști, consemnate în dicționarele noastre etimologice, 100 au fost deja depistate în diferite texte latine: abbattere (> rom. abate), battitura (> rom. bătătură), capitina (> rom. căpățână), dispartire (> rom. despărți), frictura (> rom. friptură), sanitosus (> rom. sănătos) etc. ◊ ~ literár: c. cu circulație în limba literară; c. care aparține limbii literare, ca albie, albastru-închis, cartof, floarea-soarelui, grămadă, serpentină, sfâșia, se urcă, zăpadă etc. ◊ ~ regionál (dialectál): c. cu circulație într-un dialect sau într-un grai, ca ciupă („albie”), civit („albastru-închis”), crumpenă sau picioică („cartof”), răsărită („floarea soarelui”), cladă („grămadă”), cârjoaie („serpentină”), cârnosi („sfâșia”), se aburcă („se urcă”), nea sau omăt („zăpadă”) etc. ◊ ~ populár: c. cu circulație în mai multe dialecte sau graiuri, ca civilie („viață de om civil”), covăseală („plămadă”), crâșcá („scrâșni”), cuțitaș („briceag”), culmiș („culme”), cumătru („naș”), cușmă („căciulă”) etc. ◊ ~ argótic: c. de argou, ca mardeală („bătaie”), mangleală („furt”), ciripi („denunța”) etc. (v. și argóu). ◊ ~ de jargon: c. pretențios de origine străină, cu circulație îngustă, neasimilat de limba uzuală, folosit cu scopul de a impresiona pe interlocutor, ca mersi („mulțumesc”), șarmant („încântător”) etc. (v. și jargón). ◊ ~ uzuál: c. folosit în mod curent, obișnuit; c. care este în uz, ca apă, casă, masă, pâine etc. ◊ ~ familiár: c. care exprimă un anumit grad de intimitate, care este obișnuit într-un mediu intim, ca acușica („acum”), cumvașilea („cumva”), cuscrenie („înrudire”), cutărică sau cutăriță („un oarecare”, „cineva”) etc. ◊ ~ rar: c. folosit cu totul întâmplător sau în mod special, în anumite împrejurări, ca adagiu („maximă”), admirare („admirație”), admisibilitate, cutezanță („curaj”), cusurgiu („cârcotaș”), cusătoreasă („croitoreasă”), cuscută („torțel”) etc. ◊ ~ învechít (arháic): c. care nu mai este folosit în limba actuală; c. care a ieșit din uz, ca adamască („stofă de mătase cu flori”), cârcserdar („comandant de poteră”), credincer („om de încredere”), crezământ („crezare”), crâncénie („cruzime”), curtení („a face curte cuiva”), cursoare („curent”), cumplitate („zgârcenie”), cucură („tolbă de săgeți”) etc. ◊ ~ expresív: c. care exprimă ceva în mod viu, sugestiv, plastic, elocvent, ca vaduri, vuiet, cărări, vatră, vreascuri, vreme, jale, târzie etc. din poezia „Mama” de George Coșbuc. ◊ ~ poétic: c. folosit de obicei în poezie, cu valențe poetice, creator de valori poetice. Astfel, în Scrisoarea III, Mihai Eminescu a valorificat magistral cuvintele pământ și apă, cărora Tudor Arghezi le-a dat mai târziu o nouă strălucire în poezia Cântare, urmat de Nichita Stănescu în Despre limba română.~ chéie: c. esențial în unele poezii; c. în care se concentrează ideea fundamentală a acestora; cuvânt-nucleu care explică întregul conținut al operei. Astfel, în poezia Mai am un singur dor de Mihai Eminescu, cuvintele pribeag și singurătate, iar în poezia Vara de George Coșbuc, cuvintele cald și lumină.~ științífic: c. care se referă la știință; c. propriu unei ramuri științifice, care denumește o noțiune dintr-un domeniu științific, ca acid, bază; fuziune, neutron; inflorescență, petală; deltă, relief; diametru, multiplu; diapazon, gamă etc. ◊ ~ téhnic: c. care se referă la tehnică; c. propriu unei ramuri tehnice, care denumește o noțiune dintr-un domeniu tehnic, ca accelerator, accelerometru, balansoar, branșament, cartogramă, ciclotron, deversor, ecluză, filament, filtru, granulator etc. ◊ ~ flexíbil: c. care-și schimbă forma pentru a putea exprima diferite raporturi gramaticale, ca o casă, unei case. Sunt c. flexibile: substantivul, articolul, adjectivul, numeralul, pronumele și verbul. ◊ ~ declinábil: c. care se poate declina. Sunt dedinabile: substantivul, articolul, adjectivul, numeralul și pronumele. ◊ ~ neflexíbil: c. care nu-și schimbă forma pentru a putea exprima diferite raporturi gramaticale, ca totdeauna, bravo!, peste, că. Sunt neflexibile adverbul, interjecția, prepoziția șt conjuncția. ◊ ~ nedeclinábil: c. care nu se poate declina. Sunt nededinabile: adjectivele invariabile (așa, asemenea, atare; ditamai, coșcogeamite; gri, bej, maro etc.), pronumele interogativ-relativ ce, pronumele nehotărâte compuse care au în structură pronumele interogativ-relativ ce (fiece, oarece, orice, ceva), pronumele negativ nimic, unele grupe de numerale (distributive și adverbiale), adverbele, interjecțiile, prepozițiile și conjuncțiile. ◊ ~ imitatív (onomatopéic): c. care imită un sunet sau un zgomot natural, un sunet emis de om, de animale, de păsări sau de insecte, ca bâldâbâc!, zdup!, vâjj!, sforr!, ham!, cotcodac!, țârr! etc. ◊ ~ exclamatív: c. care sugerează prin conținutul său o anumită stare sufletească, beneficiind și de o punctuație corespunzătoare acesteia, sau care ajută, prin topica și intonația sa, la realizarea unor propoziții exclamative. Sunt considerate c. exclamative, prin excelență, interjecțiile care sugerează stări fizice și emoționale: ah!, au!, ehe!, of!, oleoleo!, oho!, ptii!, vai! etc.; adjectivul interogativ ce și adverbele interogative ce și cât:Ce om era!”; „Ce caracter desăvârșit avea!”; „Ce repede trece vremea!”; „Cât de frumoși sunt anii tinereții!”. Uneori, adverbul ce este urmat de prepoziția de cu sens adjectival cantitativ: „Ce de oameni s-au adunat în centru!” ◊ ~ pozitív: c. care sugerează prin conținut și formă ideea de afirmare a persoanei, a lucrului sau a circumstanței sau care ajută, în calitate de răspuns la o întrebare, la afirmarea acțiunii verbului predicat din propoziția interogativă. Sunt considerate c. pozitive adverbele cu conținut afirmativ: da, desigur, firește, întocmai, negreșit etc. ◊ ~ negatív: c. care sugerează prin conținutul lui lexical ideea de negare a persoanei, a lucrului sau a circumstanței sau care ajută la negarea acțiunii verbului predicat dintr-o propoziție. Sunt considerate c. negative pronumele și adjectivele negative și adverbele cu conținut negativ: nimeni, nimic, nici unul, nici una, nici un, nici o; nu, ba, nicidecum, niciodată, nicicum, niciunde, nicicând, nicăieri etc. ◊ ~ interogatív: c. care ajută la formularea unei întrebări sau a unei propoziții interogative. Sunt considerate c. interogative pronumele și adjectivele interogative și adverbele interogative: care?, cine?, ce?, cât?, câtă?, câți?, câte?, când?, unde?, încotro?, cum?, cât?~ întăritór: c. care ajută la sublinierea mai pregnantă a unei anumite idei prin așezarea sa lângă cuvântul care exprimă această idee. Sunt considerate c. întăritoare pronumele și adjectivele de întărire și adverbele de mod de precizare sau de întărire: însumi, însămi, însuți, însuși, însăși etc.; chiar, și, tocmai („Însuși profesorul a lucrat cu noi”; „Chiar pe el l-am văzut ieri”; „Și aici se muncește”; „Pleacă tocmai sâmbătă” etc.). ◊ ~ repetát: c. reluat; c. care mai apare încă o dată în propoziție (în aceeași formă sau schimbat), realizând fie o construcție cu valoare adverbială (cuvânt repetat prin juxtapunere: încet-încet, șontâc-șontâc, abia-abia etc. sau locuțiune în care, între cele două forme, apar prepoziții: din când în când, din loc în loc, ceas de ceas, din ce în ce, încetul cu încetul etc.), fie figura de stil denumită repetiție, cu diferite valori în context: mare, mare; frumos, frumos; bine, bine; minunea minunilor; floarea florilor; codrule, codruțule; singur, singurel etc. ◊ ~ regént: c. de care depinde sintactic-funcțional o parte secundară de propoziție (atributul, complementul, elementul predicativ suplimentar) sau o propoziție subordonată. Sunt c. regente pentru atribute: substantivele, numeralele și pronumele; pentru complemente: adjectivele, verbele, adverbele și interjecțiile predicative; pentru elemente predicative suplimentare: substantivele, numeralele, pronumele (cu funcție de subiecte sau de complemente directe) și verbele sau interjecțiile predicative (de obicei cu funcție de predicat). ◊ ~ corelatív: c. din propoziția regentă, care exprimă o reciprocitate, luat în raport cu elementul introductiv al unei subordonate. El dispune de o intonație specifică și ajută la întărirea raportului de subordonare existent în frază. Intonația subliniază mai pregnant atât mijlocul de realizare a raportului de subordonare din frază, cât și conținutul acestui raport; atât partea de vorbire sau de propoziție pe care o reprezintă (dispune frecvent de o funcție sintactică), cât și subordonata introdusă prin conjuncții subordonatoare sau prin pronume și adverbe relative. Pot fi c. corelative în limba română: unele adjective invariabile, unele pronume și adjective demonstrative, unele pronume și adjective nehotărâte, unele pronume și adjective negative, unele adverbe și locuțiuni adverbiale, unele conjuncții și locuțiuni conjuncționale, unele interjecții. Astfel: „Ajunsese într-o asemenea situație, nu te mai puteai înțelege cu el”; „Cine știe carte, acela are patru ochi”; „Acea pâine e mai bună, care este muncită de tine”; „Nu-mi mai rămâne alta de făcut, decât să ies în cerdac” (V. Alecsandri); „Altă soluție nu există, decât să te străduiești”; „Ăștia nu au nimic mai bun de făcut, decât să discute pe alții”; „N-a spus nici un cuvânt, decât că a oftat”; „Unde prindea omul, acolo îl ocăra” (I. Slavici); „Cum îți vei așterne, așa vei dormi”; „Atât a muncit, cât a putut”; „Când m-a chemat, atunci m-am dus”; „Tot mai citesc măiastra-ți carte, deși ți-o știu pe dinafară” (A. Vlahuță); „Pe când oastea se așază, iată soarele apune” (M. Eminescu). ◊ ~ incidént: c. intercalat între părțile unei propoziții sau ale unei fraze, fără a fi legat sintactic de acestea. Este rostit cu o intonație deosebită, apare izolat între virgule, linii de pauză sau paranteze și aduce o informație suplimentară în interiorul unei comunicări de bază: „Am găsit, din nenorocire, un vagon de clasa a II-a la coada trenului” (I. L. Caragiale); „Nu știu, zău, cum a sta și asta” (Ion Creangă); „Poftim, nepoate Grigri, zice, cetește și te bucură” (M. Sadoveanu) etc. Sunt considerate c. incidente, în cadrul propozițiilor, vocativele, cuvintele și formulele de adresare (de tipul măi, bre, fa, dragă, dragul meu, draga mea etc.) precum și unele adverbe de mod ca desigur, firește, poate, probabil, bineînțeles, neîndoielnic, dimpotrivă, cică, pasămite etc.: „Mi-a comunicat, firește, ceea ce era mai important”; „Vă veți fi aducând aminte, probabil, de seara aceea din toamna trecută”; „Mi-am luat, desigur, din vreme toate măsurile necesare” etc. ◊ ~ de umplutură: c. incident de prisos, cu valoare afectivă, care întrerupe șirul comunicării fără să aducă vreun supliment de informație în legătură cu ea. Este caracteristic limbii vorbite și nu dispune de sens lexical: „E primejdie mare, domnule” (I. L. Caragiale); „(Leonida începe să sforăie.) Dormi, soro?...” (idem); „Bine, frate, revuluție ca revuluție, da nu-ți spusei că nu-i voie de la poliție să dai focuri în oraș?” (idem); „Mai stăm noi oleacă și pe urmă numai ce s-arată, măi tată, o groază de mistreți” (M. Sadoveanu). ◊ ~ expletív (parantétic): c. intercalat într-o propoziție, care nu este necesar pentru înțelegerea sensului comunicării, putând lipsi din enunț. Un exemplu ni-l oferă pronumele personal expletiv cu valoare de nominativ etic. În această calitate, el exprimă solicitarea interlocutorului de a participa efectiv la ceea ce narează locutorul, nu are funcție sintactică și întărește negația într-o propoziție nominală, ca în exemplul „... nici tu sat, nici tu târg, nici tu nimica” (Ion Creangă). ◊ ~ de legătură: c. care leagă o parte de propoziție de elementul regent din cadrul aceleiași propoziții, două părți de propoziție sau două propoziții de același fel sau propoziția subordonată de propoziția regentă. În prima situație este vorba de o prepoziție, în a doua de o conjuncție coordonatoare și în a treia de o conjuncție subordonatoare, de un pronume, de un adjectiv sau de un adverb relativ: „O mulțime fără seamă de oameni și de vite se înghesuiseră pe pod în cea mai mare neorânduială” (N. Bălcescu); „La universitate a întâmpinat greutăți așteptate și neașteptate” (L. Rebreanu); „Bătrânul Dan desprinde un paloș vechi din cui / Și paloșul lucește voios în mâna lui” (V. Alecsandri); „Elevului începură -i clănțăne dinții” (M. Preda); „Știrbul, care se apropia de el în fugă, se opri mai speriat ca prima dată” (D. R. Popescu); „A doua zi, când m-am dus la școală, l-am găsit în ușa clasei a IV-a de umanioare” (I. Ghica). ◊ ~ introductív: c. care introduce în propoziție sau în frază o unitate sintactică specifică acestora. Astfel: prepozițiile introduc în propoziții atributele, numele predicative, complementele sau elementele predicative suplimentare, iar conjuncțiile subordonatoare, adjectivele, pronumele și adverbele relative introduc în frază diferite tipuri de propoziții subordonate. ◊ ~ cu funcție sintactică: c. care poate avea rolul unei părți de propoziție (subiect, predicat, nume predicativ, atribut, complement, element predicativ suplimentar, apoziție). Sunt c. cu funcție sintactică: substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul și interjecția. ◊ ~ fără funcție sintactică: c. care nu poate avea rolul unei părți de propoziție. Sunt c. fără funcție sintactică: articolul, prepoziția și conjuncția. ◊ ~ cu distribuție unidirecțională: c. care intră în combinație, în cadrul unui context dat, obligatoriu pe rând, cu câte un singur termen. Sunt considerate ca având o distribuție unidirecțională substantivele, marea majoritate a adjectivelor, numeralele, marea majoritate a pronumelor, marea majoritate a verbelor, marea majoritate a adverbelor și o parte dintre interjecții. ◊ ~ cu distribuție bidirecțională: c. care intră în combinație, în cadrul unui context dat, obligatoriu simultan cu doi termeni. Sunt considerate ca având o distribuție bidirecțională adjectivele relative, pronumele relative, pronumele nehotărâte relative, verbele copulative, adverbele relative, prepozițiile, conjuncțiile și unele interjecții ca iată, iacă și iacătă.~ sibílic (sibilín, sibilínic): c. cu putere enigmatică, profetică, rostit de Sybila, personaj feminin legendar, căreia anticii îi atribuiau darul de a prevedea viitorul, fiind inspirată de zei. ◊ ~ tabú: c. evitat în vorbire din superstiție sau din pudoare, (v. interdicție de vocabular). ◊ ~ mátcă: c. care se află în fruntea unui articol de dicționar, sub care se grupează și se glosează toate variantele și expresiile (uneori și derivatele sau compusele) cu sensurile corespunzătoare. ◊ parte de c.: v. parte de vorbire. (Pentru clasificarea c. v. critériu).

JOC DE CUVINTE s. n. (după fr. jeu de mots): 1. (în sens strict) efectul produs de asemănarea fonică imperfectă a cuvintelor care au însă sensuri diferite și grafie diferită (este cazul paronimelor) sau de asemănarea fonică perfectă și de scrierea identică, dar cu sensuri diferite (este cazul omonimelor). Jocul de cuvinte se realizează și cu ajutorul cuvintelor omografe (echivocul) sau al cuvintelor omofone (calamburul). 2. (în sens larg) jocul de spirit ca anagrama, acrostihul, șarada etc.

MIGRAȚIA CUVINTELOR s. f. + s. n. (cf. fr. migration, lat. migratio + lat. conventus „adunare”, „întrunire”, conventum „înțelegere”): fenomen de răspândire a formelor, a cuvintelor pe zone geografice întinse, potrivit unor condiții favorabile. Este unul din factorii principali ai transformărilor lingvistice: întovărășind, de obicei, lucrurile, obiectele, obiceiurile, cuvintele iradiază (se propagă), din anumite centre (vetre folclorice și etnografice) și „călătoresc” spre graiurile învecinate și mai departe, suferind din partea acestora o anumită influență. Condițiile geografice pot facilita „călătoria” cuvintelor, a formelor literare (văile, cursurile de apă mijlocie navigabile și munții ușor de trecut pot asigura o ambianță propice contactelor lingvistice) sau pot îngreuna această „călătorie” (munții și apele mari, greu de trecut, pot constitui adevărate bariere naturale în calea propagării formelor lingvistice). Cuvintele „călătoresc” fie în interiorul aceleiași limbi, realizând unitatea lingvistică a vorbitorilor unei țări, fie de la o limbă la alta, îmbogățind vocabularul acestora. Din Dicționarul de cuvinte călătoare al lui Al. Graur cităm următoarele asemenea cuvinte migratoare, venite în limba română printr-o întreagă filieră: abanós < ar. abanus < gr. ebenos < egipt. hbjn (poate de origine nubiană); algebră < fr. algèbre < lat. med. algebra < ar. ğabr „restabilire” (titlul unei cărți); ananas < fr. ananas < sp. anana < amer. anana; balcon < fr. balcon < it. balcone < pers. bālāhānä (< bālā „înalt” + hānä „casă”); balon < fr. ballon < it. derivat ballone „minge mare” < it. dialectal balla „minge” < v. germ. balla „glonț”; banană < fr. banane < port. banana < limba „soso” din Guinea: banana; barbar < fr. barbare < lat. barbarus < gr. barbaros „sălbatic” < sumer. barbar „străin”; bumbac < scr. bumbak < tc. pambuk < pers. pämbä; cafeá < ngr. kafes < tc. kahve (Kaffa, regiune din Etiopia, patria cafelei) etc.


Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

CUVÎNTUL, cotidian politic. A apărut la București, între 1924 și 1941, cu întreruperi. Directori: Nae Ionescu, Titus Enacovici. A editat un supliment literar-artistic.

CUVÎNTUL LIBER, revistă politică și literară de orientare democratică. A apărut în trei serii săptămînal, la București, între 1919 și 1936. Directori: Eugen Filotti, T. Teodorescu-Braniște (din 1933).

ET SEMEL EMISSUM VOLAT IRREVOCABILE VERBUM (lat.) un cuvânt o dată spus zboară fără să-l mai poți aduce înapoi – Horațiu, „Epistulae”, 1, 6, 31.

GRAECA SUNT, NON LEGUNTUR (lat.) (aceste cuvinte) sunt scrise pe grecește, nu se citesc – Avertisment asupra unui text ininteligibil, dificil, în Evul Mediu, limba greacă nemaifiind cunoscută, pasajele scrise în grecește din lucrările latine se săreau.

MULTA PAUCIS (lat.) mult în puține (cuvinte) – Îndemn la concizie. V. și Multum in parvo.

REM TENE: VERBA SEQUENTUR (lat.) stăpânește materia; cuvintele vin de la sine – Aforism atribuit lui Cato cel Bătrân. Dezvolți cu ușurință un subiect pe care ești stăpân.

SI J’ECRIS QUATRE MOTS, J’EN EFFACERAI TROIS (fr.) dacă scriu patru cuvinte, voi șterge trei dintre ele – Boileau, „Satires”, III, 52. Vers celebru prin care se recomandă scriitorilor o mare exigență față de propria creație.


Dicționare de argou

Se explică doar sensurile argotice ale cuvintelor.

a spune două vorbe și un cuvânt expr. a vorbi extrem de concis.

adio, Margareto! / și n-am cuvinte! / și-un praz verde! expr. folosită pentru a exprima indiferența totală față de cineva

în toată puterea cuvântului expr. în sensul real / imediat al cuvântului.

Intrare: cuvânt
substantiv neutru (N10)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • cuvânt
  • cuvântul
  • cuvântu‑
plural
  • cuvinte
  • cuvintele
genitiv-dativ singular
  • cuvânt
  • cuvântului
plural
  • cuvinte
  • cuvintelor
vocativ singular
plural
Intrare: cuvânt-cheie
cuvânt-cheie substantiv neutru
substantiv neutru compus
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • cuvânt-cheie
  • cuvântul-cheie
plural
  • cuvinte-cheie
  • cuvintele-cheie
genitiv-dativ singular
  • cuvânt-cheie
  • cuvântului-cheie
plural
  • cuvinte-cheie
  • cuvintelor-cheie
vocativ singular
plural
Intrare: cuvânt-înainte
cuvânt-înainte substantiv neutru
substantiv neutru compus
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • cuvânt-înainte
  • cuvântul-înainte
plural
  • cuvinte-înainte
  • cuvintele-înainte
genitiv-dativ singular
  • cuvânt-înainte
  • cuvântului-înainte
plural
  • cuvinte-înainte
  • cuvintelor-înainte
vocativ singular
plural
Intrare: cuvânt-matcă
cuvânt-matcă substantiv neutru
substantiv neutru compus
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • cuvânt-matcă
  • cuvântul-matcă
plural
  • cuvinte-matcă
  • cuvintele-matcă
genitiv-dativ singular
  • cuvânt-matcă
  • cuvântului-matcă
plural
  • cuvinte-matcă
  • cuvintelor-matcă
vocativ singular
plural
Intrare: cuvânt-titlu
cuvânt-titlu substantiv neutru
substantiv neutru compus
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • cuvânt-titlu
  • cuvântul-titlu
plural
  • cuvinte-titlu
  • cuvintele-titlu
genitiv-dativ singular
  • cuvânt-titlu
  • cuvântului-titlu
plural
  • cuvinte-titlu
  • cuvintelor-titlu
vocativ singular
plural
Intrare: cuvânt-vedetă
cuvânt-vedetă substantiv neutru
substantiv neutru compus
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • cuvânt-vede
  • cuvântul-vede
plural
  • cuvinte-vede
  • cuvintele-vede
genitiv-dativ singular
  • cuvânt-vede
  • cuvântului-vede
plural
  • cuvinte-vede
  • cuvintelor-vede
vocativ singular
plural
Intrare: cuvânta
cuvânta (1 cuvântez) verb grupa I conjugarea a II-a
verb (VT201)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • cuvânta
  • cuvântare
  • cuvântat
  • cuvântatu‑
  • cuvântând
  • cuvântându‑
singular plural
  • cuvântea
  • cuvântați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • cuvântez
(să)
  • cuvântez
  • cuvântam
  • cuvântai
  • cuvântasem
a II-a (tu)
  • cuvântezi
(să)
  • cuvântezi
  • cuvântai
  • cuvântași
  • cuvântaseși
a III-a (el, ea)
  • cuvântea
(să)
  • cuvânteze
  • cuvânta
  • cuvântă
  • cuvântase
plural I (noi)
  • cuvântăm
(să)
  • cuvântăm
  • cuvântam
  • cuvântarăm
  • cuvântaserăm
  • cuvântasem
a II-a (voi)
  • cuvântați
(să)
  • cuvântați
  • cuvântați
  • cuvântarăți
  • cuvântaserăți
  • cuvântaseți
a III-a (ei, ele)
  • cuvântea
(să)
  • cuvânteze
  • cuvântau
  • cuvânta
  • cuvântaseră
cuvânta (1 cuvintez) verb grupa I conjugarea a II-a
verb (VT207)
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • cuvânta
  • cuvântare
  • cuvântat
  • cuvântatu‑
  • cuvântând
  • cuvântându‑
singular plural
  • cuvintea
  • cuvântați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • cuvintez
(să)
  • cuvintez
  • cuvântam
  • cuvântai
  • cuvântasem
a II-a (tu)
  • cuvintezi
(să)
  • cuvintezi
  • cuvântai
  • cuvântași
  • cuvântaseși
a III-a (el, ea)
  • cuvintea
(să)
  • cuvinteze
  • cuvânta
  • cuvântă
  • cuvântase
plural I (noi)
  • cuvântăm
(să)
  • cuvântăm
  • cuvântam
  • cuvântarăm
  • cuvântaserăm
  • cuvântasem
a II-a (voi)
  • cuvântați
(să)
  • cuvântați
  • cuvântați
  • cuvântarăți
  • cuvântaserăți
  • cuvântaseți
a III-a (ei, ele)
  • cuvintea
(să)
  • cuvinteze
  • cuvântau
  • cuvânta
  • cuvântaseră
cuvânta (1 cuvânt) verb grupa I conjugarea I
verb (VT3)
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • cuvânta
  • cuvântare
  • cuvântat
  • cuvântatu‑
  • cuvântând
  • cuvântându‑
singular plural
  • cuvântă
  • cuvântați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • cuvânt
(să)
  • cuvânt
  • cuvântam
  • cuvântai
  • cuvântasem
a II-a (tu)
  • cuvânți
(să)
  • cuvânți
  • cuvântai
  • cuvântași
  • cuvântaseși
a III-a (el, ea)
  • cuvântă
(să)
  • cuvânte
  • cuvânta
  • cuvântă
  • cuvântase
plural I (noi)
  • cuvântăm
(să)
  • cuvântăm
  • cuvântam
  • cuvântarăm
  • cuvântaserăm
  • cuvântasem
a II-a (voi)
  • cuvântați
(să)
  • cuvântați
  • cuvântați
  • cuvântarăți
  • cuvântaserăți
  • cuvântaseți
a III-a (ei, ele)
  • cuvântă
(să)
  • cuvânte
  • cuvântau
  • cuvânta
  • cuvântaseră
Intrare: migrația cuvintelor
migrația cuvintelor
compus
  • migrația cuvintelor
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)