2 intrări

16 definiții

din care

Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

CUVÂNTĂTOR, -OARE, cuvântători, -oare, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care cuvântă (1), cuvântăreț; care are însușirea de a vorbi. 2. (Rar) S. m. și f. Orator, vorbitor. – Cuvânta + suf. -ător.

CUVÂNTĂTOR, -OARE, cuvântători, -oare, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care cuvântă (1), cuvântăreț; care are însușirea de a vorbi. 2. (Rar) S. m. și f. Orator, vorbitor. – Cuvânta + suf. -ător.

cuvântător, ~oare [At: CORESI, EV. 483 / Pl: ~i, ~ / E: cuvânta + (ă)tor] 1-2 smf, a (Persoană) care are capacitatea de a vorbi. 3 a (Înv) Cultivat. 4 a (Înv) Înțelept. 5 smf (Înv) Vorbitor. 6 smf Orator. 7 sm Predicator.

CUVÂNTĂTOR2 ~oare (~ori, ~oare) Care are darul vorbirii; vorbitor. Ființă ~oare. /a cuvânta + suf. ~tor

CUVÂNTĂTOR1 ~i m. rar Persoană care vorbește frumos și liber în fața unui public; orator; vorbitor. /a cuvânta + suf. ~tor

cuvântător a. 1. care vorbește, care ține un cuvânt; 2. înzestrat cu rațiune: omul e cuvântător, dar dobitoacele sunt necuvântătoare.

CUVÎNTĂTOR1, -OARE, cuvintători, -oare, adj. Care are însușirea de a vorbi; care vorbește; vorbitor. Ciută Cuvîntătoare, nu mută, Cu cizme roși încălțată, Cuțundră neagră-mbrăcată. TEODORESCU, P. P. 180.

CUVÎNTĂTOR2, -OARE, cuvîntători, -oare, s. m. și f. (Rar) Persoană care vorbește în public; vorbitor, orator. De la tribună coboară, greu, cel din urmă cuvîntător. SAHIA, N. 21.

cuvîntătór, -oáre adj. și s. Care cuvîntează, orator.

Dicționare morfologice

Indică formele flexionare ale cuvintelor (conjugări, declinări).

cuvântător adj. m., s. m., pl. cuvântători; adj. f., s. f. sg. și pl. cuvântătoare

cuvântător adj. m., s. m., pl. cuvântători; adj. f., s. f. sg. și pl. cuvântătoare

cuvântător adj. m., s. m., pl. cuvântători; f. sg. și pl. cuvântătoare

Dicționare relaționale

Indică relații între cuvinte (sinonime, antonime).

CUVÂNTĂTOR s. v. conferențiar, orator.

CUVÂNTĂTOR adj., s. v. vorbitor.

cuvîntător s. v. CONFERENȚIAR. ORATOR.

Dicționare de argou

Explică doar sensurile argotice ale cuvintelor.

cuvântător, cuvântători s. m. (intl.) 1. procurator. 2. avocat.

Intrare: cuvântător (adj.)
cuvântător1 (adj.) adjectiv
adjectiv (A66)
Surse flexiune: DOR
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • cuvântător
  • cuvântătorul
  • cuvântătoru‑
  • cuvântătoare
  • cuvântătoarea
plural
  • cuvântători
  • cuvântătorii
  • cuvântătoare
  • cuvântătoarele
genitiv-dativ singular
  • cuvântător
  • cuvântătorului
  • cuvântătoare
  • cuvântătoarei
plural
  • cuvântători
  • cuvântătorilor
  • cuvântătoare
  • cuvântătoarelor
vocativ singular
plural
Intrare: cuvântător (s.m.)
cuvântător2 (s.m.) substantiv masculin admite vocativul
substantiv masculin (M1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • cuvântător
  • cuvântătorul
  • cuvântătoru‑
plural
  • cuvântători
  • cuvântătorii
genitiv-dativ singular
  • cuvântător
  • cuvântătorului
plural
  • cuvântători
  • cuvântătorilor
vocativ singular
  • cuvântătorule
plural
  • cuvântătorilor
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)
info
Aceste definiții sunt compilate de echipa dexonline. Definițiile originale se află pe fila definiții. Puteți reordona filele pe pagina de preferințe.
arată:

cuvântător, cuvântătoareadjectiv

  • 1. Care cuvântă; care are însușirea de a vorbi. DEX '09 DEX '98 DLRLC
    • format_quote Ciută Cuvîntătoare, nu mută, Cu cizme roși încălțată, Cu țundră neagră-mbrăcată. TEODORESCU, P. P. 180. DLRLC
etimologie:
  • Cuvânta + sufix -ător. DEX '98 DEX '09

cuvântător, cuvântătorisubstantiv masculin
cuvântătoare, cuvântătoaresubstantiv feminin

  • 1. rar Conferențiar, orator, vorbitor. DEX '09 DEX '98 DLRLC
    • format_quote De la tribună coboară, greu, cel din urmă cuvîntător. SAHIA, N. 21. DLRLC
etimologie:
  • Cuvânta + sufix -ător. DEX '98 DEX '09

info Lista completă de definiții se află pe fila definiții.