CUNOSCUT, -Ă, cunoscuți, -te, adj., s. m. și f. 1. (Persoană) care se cunoaște, care se știe. ♦ (Persoană) care poate fi ușor de recunoscut. 2. (Persoană) care a făcut cunoștință cu cineva. ♦ (Persoană) care se bucură de o anumită reputație, de notorietate. – V. cunoaște.

cunoscut¹ sn [At: DOSOFTEI, V. S. 96 / Pl: ~uri / E: cunoaște] 1-2 Cunoaștere (1-2). 3 (Înv) Apreciere. 4 Cunoaștere (5). 5 (Înv) Aflare. 6 Remarcare. 7 (Înv) Deducere. 8 Cunoaștere (9). 9 (Înv) Simțire. 10-16 Cunoaștere (11-17). 17 Identificare. 18-21 Cunoaștere (19-22). 22 (Înv) Revedere. 23-25 Cunoaștere (24- 26). 26 (Înv) Descoperire. 27-29 Cunoaștere (28-30) 30 Asigurare. 31 Atestare. 32 Considerare. 33 Cunoaștere (34). 34 Răsplătire. 35 Datorare. 36-38 Cunoaștere (37-39). 39 (Înv) Recunoștință. corectat(ă)

cunoscut², ~ă [At: PSALT. 321/2 / Pl: ~uți, ~e / E: cunoaște] 1 a (D. un lucru sau un fapt) Care este știut de toată lumea. 2 a (D. ființe și lucruri) Remarcat. 3 a Stabilit în chip obiectiv. 4 a Apreciat. 5 a La care se pricepe cineva. 6 a Aflat². 7 a Dedus². 8 a Înțeles². 9 a Simțit². 10 a Obișnuit². 11 a Luat la cunoștință. 12 a (D. opere, scriitori, artiști) Cu care cineva este familiarizat. 13 a (D. oameni) Care este știut de cineva. 14 a Recunoscut². 15 a (D. un aspect) Care a mai fost văzut. 16 a (Înv; îe) A face ~ A prezenta pe cineva cuiva. 17 a (D. idei, pasiuni, îae) A prezenta. 18 a Al cărui caracter, defecte, calități sunt știute. 19 a (Înv) Descoperit². 20 a Cu care cineva a avut relații sexuale. 21 a Declarat în fața instanței judecătorești. 22 a Asigurat². 23 a Atestat². 24 a Considerat². 25 a (Îvp) Răsplătit². 26 a (D. credință; îla) Răspândit. 27 a (Îal) Adus la cunoștință. 28 a (Îae) Prevenit. 29 a Renumit. 30 smf Persoană pe care o cunoaștem. 31 sm (Log) Element (sau fapt) pe care îl cunoaștem într-o judecată logică.

CUNOSCUT, -Ă, cunoscuți, -te, adj. (Adesea substantivat) 1. Care se cunoaște, care este știut. ♦ Care a mai fost văzut, care poate fi ușor recunoscut. 2. (Despre oameni) Care a legat cunoștință cu cineva, pe care cineva îl cunoaște. ♦ Care se bucură de o anumită reputație; renumit. – V. cunoaște.

CUNOSCUT, -Ă, cunoscuți, -te, adj. 1. Care se cunoaște, care este știut, despre care cineva are o idee clară. Nu există și nici nu poate exista absolut nici o deosebire principială între fenomen și lucrul în sine. Nu există decît diferența dintre cele cunoscute și cele necunoscute încă. LENIN, MAT. EMP. 107. ◊ (Substantivat) A merge de la cunoscut la necunoscut. ♦ Care a mai fost văzut sau știut o dată, care poate fi ușor recunoscut. În ograda conacului dădu peste un flăcău care i se păru cunoscut. REBREANU, R. I 159. Nu cumva ți-i cunoscut ceva pe aici? Atunci ea... se uită mai cu băgare de samă și îndată cunoaște podul cel minunat din ceea lume, și palatul în care trăise ea cu Făt-Frumos. CREANGĂ, P. 95. 2. (Despre persoane) Care a legat cunoștință cu cineva, pe care cineva îl cunoaște, despre care se știe cine este. Doi oameni, cunoscuți unul cu altul, călătoreau odată, vara, pe un drum. CREANGĂ, A. 143. ◊ (Substantivat) Eu prieten cu Scarlat Măinescu?... Cunoscut, da! Nu prieten. C. PETRESCU, Î. II 115. Eu îs cunoscut și prietin al soțului dumitale. SADOVEANU, B. 96. ◊ Care se bucură de o anumită reputație (de obicei bună). V. celebru, renumit. Eu sînt fecior vestitului Strîmbă- Lemne... El era un om foarte învățat și cunoscut pe vremea lui. NEGRUZZI, S. I 245.

cunoscut a. și m. persoană cu care stăm în relațiuni: are mulți cunoscuți și amici.

cunoscút, -ă adj. Celebru, pe care-l știe lumea: om cunoscut. S. Persoană cunoscută, cunoștință: amiciĭ și cunoscuțiĭ. Fac cunoscut (fr. faire connaître), comunic: îțĭ fac cunoscut c’am venit, îțĭ fac cunoscută venirea mea. V. nobil, notabil.

BINE adv., s. n. I. Adv. 1. În mod prielnic, în mod favorabil, avantajos, util. ◊ Expr. A(-i) prinde (cuiva) bine (un lucru, o învățătură, o întâmplare) = a-i fi de folos, a-i fi prielnic. A(-i) veni cuiva bine (să...) = a(-i) veni cuiva la îndemână; a fi avantajat de o situație prielnică. ◊ (În formule de salut) Bine ai (sau ați) venit (sănătos, sănătoși)! Fii (sau fiți) bine venit (veniți)! Bine te-am (sau v-am) găsit (sănătos, sănătoși)! ◊ (Referitor la sănătate) A se simți bine. A(-i) face (cuiva) bine (mâncarea, băutura, plimbarea etc.). A dormi (sau a se odihni etc.) bine. (Ce), nu ți-e bine? = a) (ce), nu ești sănătos! te simți rău?; b) (ce), ești nebun? nu ești în toate mințile? 2. În concordanță cu regulile eticii sociale, în mod cuviincios, cum se cere, cuminte. Să te porți bine cu oricine. ◊ Expr. (Fam. și ir.) Bine ți-a făcut! = așa trebuia, așa se cuvenea să-ți facă (pentru purtarea ta urâtă, condamnabilă)! ♦ În concordanță cu regulile sau canoanele esteticii; agreabil, frumos, minunat. Cântă și dansează bine. Cu rochia asta îți stă bine ◊ (Adjectival; despre oameni) Armonios dezvoltat, plăcut la vedere. ♦ În concordanță cu adevărul, cu corectitudinea; clar, precis, exact. Vezi bine că așa stau lucrurile. Să știu bine că mor, și nu mă las până nu-mi aflu dreptatea! ◊ De-a binelea = de-adevărat, cu adevărat. ♦ (Având valoarea unei afirmații) Bine, am să procedez cum vrei tu! ◊ Expr. (Că) bine zici = (că) zici așa cum trebuie. Ei bine... = după cum spuneam... ♦ Cu grijă, cu atenție. Uită-te bine și învață. 3. Deplin, în întregime, complet. E cherchelit bine. ♦ (La comparativ) Mult. A fost plecat doi ani și mai bine. ♦ Mult și prielnic. A plouat bine. A mâncat și a băut bine. ◊ Compuse: bine-crescut = care a primit o bună educație, cu maniere frumoase, cuviincios; bine-cunoscut = celebru; bine-venit = care vine la momentul potrivit, agreat, oportun; a cărui sosire face plăcere. II. S. n. 1. Ceea ce este util, favorabil, prielnic, ceea ce aduce un folos cuiva. ◊ Om de bine = om care acționează în folosul, în sprijinul celor din jurul său, care ajută pe cei din jurul său. ◊ Expr. A face (cuiva un mare) bine sau a face (cuiva) bine (cu ceva) = a ajuta (pe cineva) la nevoie. Să-ți (sau să vă) fie de bine! = a) să-ți (sau să vă) fie de (sau cu) folos!; b) (ir.) se spune cuiva care a procedat (greșit) împotriva sfaturilor primite. A vorbi (pe cineva) de bine = a lăuda (pe cineva). 2. Ceea ce corespunde cu morala, ceea ce este recomandabil din punct de vedere etic. ◊ Expr. A lua (pe cineva) cu binele = a proceda cu blândețe, cu înțelegere, cu bunăvoință față de cineva supărat, irascibil sau îndârjit. 3. (Fil.; art.) Obiectul moralei ca știință. – Lat. bene (sensul II 3, calc după gr. agathós, germ. das Gut).

CUNOAȘTE, cunosc, vb. III. 1. Tranz. A lua cunoștință în chip veridic de obiectele și de fenomenele înconjurătoare; a stabili în chip obiectiv natura, proprietățile unui lucru, relațiile dintre fenomene, a le da o interpretare conformă cu adevărul. 2. Tranz. A avea sau a dobândi cunoștințe pe baza studiului, experienței; a fi luat cunoștință de ceva. 3. Tranz. A ști, a afla cine este cineva, a identifica ceva; a fi făcut (personal) cunoștință cu cineva, a fi luat cunoștință de ceva. ◊ Expr. A nu cunoaște moarte = (despre obiecte) a fi trainic, durabil. A-și cunoaște (sau a nu-și cunoaște) lungul nasului = a-și da (sau a nu-și da) seama de ce i se cuvine sau i se poate permite. A face cunoscut (cuiva ceva) = a da de știre, a preveni, a avertiza. ♦ A ști felul de a fi al cuiva. ◊ Expr. A cunoaște lumea = a avea experiența vieții. ♦ A recunoaște, a identifica. ♦ A distinge, a deosebi pe cineva sau ceva. ♦ A avea de-a face cu ceva, a fi în deplină cunoștință de cauză. Cunosc eu bunătatea ta. 4. Refl. (impers.) A se băga de seamă, a se remarca, a se descoperi. ♦ A avea efect, a nu se întâmpla în zadar. Pe unde a trecut, se cunoaște. ◊ Expr. (Tranz.) A cunoaște ceva = a se alege cu un profit, cu un beneficiu. 5. Tranz. A admite ca adevărat; a nu tăgădui. 6. Intranz. (Rar) A-și arăta recunoștința pentru ceva; a răsplăti. 7. Tranz. A admite calitatea sau titlul cuiva. 8. Tranz. A-și da seama de ceva; a înțelege, a ști. – Lat. pop. connoscere (= cognoscere).

cunoaște [At: COD. VOR. 5/9 / V: con~ / Pzi: cunosc / E: ml connoscere] 1 vt A lua cunoștință de obiectele și de fenomenele înconjurătoare, reflectate în conștiință. 2 vt A stabili, în chip obiectiv, natura, proprietățile unui lucru, relațiile dintre fenomene și a le da o interpretare conformă cu adevărul. 3 vt(a) (Înv; construit, mai ales, cu prep că) A aprecia. 4 vi (Înv; construit cu prep la) A se pricepe la ceva. 5 vt A se alege cu ceva. 6 vr (Înv) A se afla. 7-8 vtr A (se) remarca. 9 vt (Îe) A (nu-)și ~ lungul (sau vârful) nasului A (nu-)și da seama de ce i se cuvine. 10 vt (Îae) A fi obraznic. 11-12 vtr (Înv) A (se) deduce. 13 vt (La imperativ; înv) Ia aminte! 14-15 vtr (Înv) A-și da seama de ceva. 16 vt (C. i. o stare sufletească) A simți. 17 vt (La negativ; lit) A nu fi obișnuit cu ceva. 18 vr Ase ști. 19 vt A avea (sau a dobândi) cunoștințe pe baza studiului, experienței. 20 vt A fi luat la cunoștință ceva. 21 vt A fi inițiat (sau familiarizat) cu o operă, un scriitor. 22 vt A ști o limbă. 23 vt A-și fi însușit cunoștințe temeinice într-o specialitate. 24 vt (Obiectul cunoașterii este o ființă) A afla cine este cineva. 25 vt A identifica ceva. 26 vt A apuca pe cineva în viață. 27 vt A recunoaște pe cineva. 28-29 vtr A face personal cunoștință cu cineva. 30 vt A ști de multă vreme pe cineva. 31 vr A se ști unul pe altul. 32 vr (Înv) A se arăta. 33 vr (Construit cu dativul) A face cunoscut ceva cuiva Si: a înștiința. 34 vt (Îvp) A recunoaște ceva. 35-36 vtr (D. o persoană, mai rar d. un lucru) A (se) deosebi din mai multe de același fel. 37-38 vtrp (Înv) A (se) descoperi. 39 vt A ști caracterul și calitățile morale, felul de a fi al cuiva. 40 vr A-și da seama de calitățile și defectele cuiva. 41-42 vtr (Înv) A avea relații sexuale. 43 vt (Înv) A declara în fața instanței judecătorești. 44 vt (Pex) A da asigurări. 45-46 vtr (Pex) A atesta. 47 vr A se considera. 48 vt (Înv) A recunoaște cuiva un drept. 49-50 vit (Îvp; uneori cu complementul har) A răsplăti. 51 vt (Înv) A datora ceva cuiva. 52 vt (Înv) A recunoaște autoritatea cuiva. 53 vt (Înv; îlv) A nu ~ A nesocoti. 54 vrr (D. persoane care s-au certat; îe) Nu se cunosc Nu-și vorbesc și nu se salută. 55 vt (Buc) A prețui pe cineva. 56 vt (Îe) A nu ~ moarte A fi nemuritor. 57 vt (Îe) A ~ lumea A avea experiența vieții. 58 vi (Îe) Pe unde trece, se ~ Rezultatele activității sunt evidente.

bine adv., s.n. (în opoz. cu „rău”) I 1 adv. În mod prielnic, în mod favorabil, avantajos, util; după cum își dorește cineva, spre mulțumirea cuiva; în concordanță cu regulile eticii sociale, în mod cuviincios, cum se cere. Cîtu-i lumea pe sub soare, Nu-i bine ca-n șezătoare (POP.). ◊ Expr. A trăi bine = a duce o viață plăcută, ușoară, lipsită de griji. Pînă codrul frunza-și ține, Toți voinicii trăiesc bine (POP.). A(-i) merge (treburile) bine = a prospera, a avea succes, noroc. Nu i-a mers bine în acea zi (CR.). A sta bine = a fi bogat, avut. A(-i) fi cuiva bine sau a fi bine de cineva = a avea parte de liniște, de mulțumire, de bunăstare etc. A(-i) prinde (cuiva) bine (un lucru, o învățătură, o întimplare) = a-i fi de folos, a-i fi prielnic. A-i veni (cuiva) bine (să..., ca să..., de..., de a..., a...) = a-i fi bine (să...); a-i fi pe plac, comod, convenabil (să...); a-i fi (cuiva) la îndemînă (să...), a găsi momentul prielnic (să...); a fi avantajat de o situație prielnică. A fi (sau a trăi) bine cu cineva = a fi în relații de bună înțelegere, apropiate cu cineva; a se înțelege, a o duce bine cu cineva. A primi bine pe cineva = a primi prietenește, cu dragoste, (fam., iron.) Bine ți-a făcut! = așa trebuia, așa se cuvenea să-ți facă (pentru purtarea ta urîtă, condamnabilă)! A ajunge bine v. ajunge. Cu atît mai bine v. atît. A se avea bine cu cineva v. avea. A-i cădea bine v. cădea. A fi bine de cineva sau a-i fi cuiva bine v. fi. A o începe bine v. începe. Bine născut v. născut. A-i părea (cuiva) bine v. părea. A-i pica (cuiva) bine (ceva) v. pica. A fi bine situat v. situat. (A fi) bine văzut v. vedea. A-i veni (cuiva) bine cu... (sau că...) v. veni. ◊ (în formule de salut, de întîmpinare, de urare) Bine ai (sau ați) venit (sănătos, sănătoși)! Fii (sau fiți) bine venit (veniți)! Bine te-am (sau v-am) găsit (sănătos, sănătoși)! △ Expr. Mai rămîneți cu bine v. mai. Îmi pare bine (de cunoștință) v. părea. Rămîi cu bine! v. rămîne. Umblă cu bine! v. umbla. (A fi) bine venit v. venit. 2 Mult și prielnic. A mîncat bine. ◊ Bine hrănit v. hrănit. ◊ Expr. Hăt și bine v. hăt. Mult și bine v. mult. 3 Expr. A se face bine = a se însănătoși. A se simți bine = a fi sănătos. A(-i) face (cuiva) bine (mîncarea, băutura, plimbarea etc.). (Ce), nu ți-e bine? = a) (ce), nu ești sănătos? ai o slăbiciune fizică?; b) (ce), ești nebun? nu ești în toate mințile? 4 În concordanță cu regulile sau canoanele esteticii; agreabil, frumos, minunat. Cîntă și dansează bine. ◊ Expr. A o aduce (bine) din condei v. aduce. A (se) îmbrăca bine v. îmbrăca. A(-i) sta (cuiva) bine v. sta. A (nu)-i suna bine la (sau în) urechi (sau ureche) v. suna. ♦ (fam.; adj.; despre oameni) Armonios dezvoltat, plăcut la vedere. Un bărbat bine. ◊ Expr. A arăta bine v. arăta. A-și purta (sau duce) bine anii v. an. A se ține bine v. ține. 5 În concordanță cu adevărul, cu corectitudinea; clar, precis, exact. ◊ Expr. A vedea bine = a-și da seama. Văd eu bine că nu vrei să mă ajuți. Să știu bine că mor, și nu mă las pînă nu-mi aflu dreptatea! Ba bine că nu! v. ba. A fi bine inspirat v. inspirat. Bine intenționat v. intenționat. A judeca bine despre sine v. judeca. Nu-l vede bine de drag v. vedea. 6 (avînd val. unei afirm.) Da, desigur. Bine, am să procedez cum vrei tu! ♦ De acord cu ceva. Bine, Maria, poți să pleci. ◊ Expr. Ei bine... = după cum spuneam... Ba că bine zici! v. ba. (Că) bine zici v. zice. ♦ Cu grijă, cu atenție. Uită-te bine și învață. 7 Deplin, în întregime, complet. E cherchelit bine. Cămașă bine călcată. ♦ (la compar.) Mult A fost plecat doi ani și mai bine. II s.n. sg. 1 Ceea ce este util, favorabil, prielnic; ceea ce aduce mulțumire sau folos cuiva; ceea ce este conform unui ideal, moralei; ceea ce este recomandabil din punct de vedere etic. ◊ Om de bine = om care acționează în folosul, în sprijinul celor din jurul său, care ajută pe cei din jurul său. Facere de bine v. facere. ◊ Loc.adv. De bine de rău v. rău. ◊ Expr. A face (cuiva) (un mare) bine = a ajuta (pe cineva) la nevoie. A face cuiva bine cu ceva = a împrumuta pe cineva cu ceva. A vorbi (pe cineva) de bine = a lăuda (pe cineva). Să-ți (sau să vă) fie de bine! = a) să-ți (sau să vă) fie de (sau cu) folos!; b) (iron.) se spune cuiva care a procedat (greșit) împotriva sfaturilor primite. A i se urî cu binele sau a da binelui cu piciorul = a disprețui o situație bună. A nu face a bine = a nu fi semn bun. Parcă nu faceți a bine! (CR.). A lua (pe cineva) cu binele v. lua. A se lua pe lîngă cineva cu binele v. lua. A nu fi a bine v. fi. A-i gîndi cuiva bine v. gîndi. A grăi (de) bine (de cineva) v. grăi. A-i ieși cuiva de bine v. ieși. A învăța de bine pe cineva v. învăța. A lua (ceva) în nume de bine v. lua. A meni a bine v. meni. A nu(-i) mirosi (a) bine v. mirosi. A lua în nume de bine (pe cineva) v. nume. A vrea (cuiva) binele (sau bine) v. vrea. A zburda de bine v. zburda. ♦ Faptă bună. Binele ades vine pe urmele mîhnirii (ALEX.). ◊ Loc.adv. De-a binele(a) = așa cum trebuie; bine de tot. Afară se întunecase de-a binelea (SADOV.). Cu binele = cu blîndețe. ◊ Expr. A întoarce binele făcut v. întoarce. 2 (filos.; art.; calc după gr. „άγαθός”, germ. „das Gut”) Obiectul moralei ca știință. • /lat. bĕne.

binecunoscut, -ă adj. Care este foarte cunoscut. • pl. -ți, -te. /bine + cunoscut.

CUNOAȘTE, cunosc, vb. III. 1. Tranz. A lua cunoștință de obiectele și de fenomenele înconjurătoare, reflectate în conștiință; a stabili în chip obiectiv natura, proprietățile unui lucru, relațiile dintre fenomene, a le da o interpretare conformă cu adevărul. 2. Tranz. A avea sau a dobândi cunoștințe pe baza studiului, experienței; a fi luat cunoștință de ceva. 3. Tranz. A ști, a afla cine este cineva, a identifica ceva; a fi făcut (personal) cunoștință cu cineva. ◊ Expr. A nu cunoaște moarte = (despre obiecte) a fi trainic, durabil. A-și cunoaște (sau a nu-și cunoaște) lungul nasului = a-și da (sau a nu-și da) seama de ce i se cuvine sau i se poate permite. A face cunoscut (cuiva ceva) = a da de știre, a preveni, a avertiza. ♦ A ști felul de a fi al cuiva. ◊ Expr. A cunoaște lumea = a avea experiența vieții. ♦ A recunoaște, a identifica. ♦ A distinge, a deosebi pe cineva sau ceva. ♦ A avea de-a face cu ceva, a fi în deplină cunoștință de cauză. Cunosc eu bunătatea ta. 4. Refl. A se băga de seamă, a se remarca, a se descoperi. ♦ A avea efect, a nu se întâmpla în zadar. Pe unde a trecut se cunoaște. ◊ Expr. (Tranz.) A cunoaște ceva = a se alege cu un profit. 5. Tranz. A admite adevărul; a nu tăgădui. 6. Intranz. (Rar) A-și arăta recunoștința pentru ceva; a răsplăti. 7. Tranz. A admite calitatea sau titlul cuiva. 8. Tranz. A-și da seama de ceva; a înțelege, a ști. – Lat. pop. connoscere (= cognoscere).

BINECUNOSCUT, -Ă, binecunoscuți, -te, adj. Care este foarte cunoscut. – Bine + cunoscut.^[1]

CUNOAȘTE, cunosc, vb. III. 1. Tranz. A lua cunoștință în mod just de obiectele și fenomenele înconjurătoare, reflectate în conștiință; a stabili în chip obiectiv relațiile dintre fenomene, a le da o interpretare conformă cu adevărul. [Filozofia materialistă] arată că nu există decît lumea percepută prin simțuri, că lumea este materia în mișcare, că lumea exterioară pe care o cunoaștem cu toții și fiecare dintre noi, fizicul, e singura realitate obiectivă. LENIN, MAT. EMP. 244. Dacă lumea poate fi cunoscută și cunoștințele noastre despre legile dezvoltării staturii sînt cunoștințe autentice, care au însemnătatea unui adevăr obiectiv, urmează că viața socială, dezvoltarea societății, poate fi de asemenea cunoscută, iar datele științei asupra legilor de dezvoltare a societății sînt date autentice, care au însemnătatea unor adevăruri obiective. STALIN, PROBL. LEN. 561. 2. Tranz. A avea sau a dobîndi cunoștințe (temeinice) pe baza studiului, cercetării, experienței. Partidul proletariatului, dacă vrea să fie un adevărat partid, trebuie să cunoască, înainte de toate, legile de dezvoltare a producției, legile de dezvoltare economică a societății. STALIN, PROBL. LEN. 568. ◊ (Cu sens lipsit de adîncime filozofică) Dar dumneaei nu cunoaște că toate animalele... nu se ating de brîndușa de toamnă. SADOVEANU, N. F. 35. Se vede că ești străin și nu cunoști locurile pe aici. CREANGĂ, P. 202. De copil, Alexandrescu cunoștea poeții greci vechi și moderni. GHICA, S. A. 133. Cunosc urmările acestei grozave patimi. NEGRUZZI, S. I 45. ◊ Absol. Eu cunosc bine pe-aici și poate mai încolo să ai nevoie de unul ca mine. CREANGĂ, P. 199. 3. Tranz. (Cu privire la persoane) A ști cine este, a identifica, a recunoaște, a fi făcut cunoștință (personală). A cunoaște pe cineva din vedere. A cunoaște pe cineva personal. ▭ Toți vor să te cunoască, caută să vii pe la noi. DAVIDOGLU, M. 25. Nu-l cunoaște pe tata. Spune și el după noi, bătînd din palme: tata, vine tata – însă habar n-are cine-i... SAHIA, N. 48. Mă cunoșteau vecinii toți- Tu nu m-ai cunoscut. EMINESCU, O. I 191. Mă duc în țări străine, Unde nu cunosc pe nime. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 110. (Refl. reciproc) Umblînd el razna... se cunoscu cu Pan, un zeu pădurean. ISPIRESCU, U. 107. D-apoi chitești dumneata că nu ne cunoaștem noi cu Ștefan a Petrei? CREANGĂ, A. 58. ◊ (Urmat de o completivă directă) Cu toate că o cunoscuse că-i stăpîna lui... se repezi cel dinții cu bîta. CAMILAR, TEM. 63. ◊ (Cu privire la obiecte) Ești și d-ta ca Cresus, care nu-și cunoștea averile. ALECSANDRI, T. I 288. ◊ (Cu privire la stări, situații, împrejurări, sentimente) Nu cunoști ce va săi zică prietenii de petrecere. CARAGIALE, O. III 61. O simțire pe care n-o cunoscuse niciodată. EMINESCU, N. 71. Apoi, cumetre, dacă cunoști rău, de ce nu fugi de el? ALECSANDRI, T. 1539. ◊ Expr. A nu cunoaște moarte = (despre obiecte) a fi trainic, durabil; (despre persoane) a lăsa o amintire neștearsă. Noi nu avem nici timp, nici loc Și nu cunoaștem moarte. EMINESCU, O. I 177. A-și cunoaște (sau a nu-și cunoaște) lungul nasului = a-și da sau a nu-și da seama de ce i se cuvine. Vru... să-i arate că nu-și cunoaște lungul nasului. ISPIRESCU, U. 109. A face cunoscut cuiva (ceva) = a aduce la cunoștința cuiva, a da de știre, a avertiza, a preveni. Măria-sa regele Poloniei, mare ducă de Lituania... vă face cunoscut ca să vă închinați. NEGRUZZI, S. I 172. La acest sfat toți fură de părere și îndemnară pe Mihai ca să țină domnia acestei țări... Spre a face cunoscută împăratului această hotărîre a țării, Mihai îi trimise îndată doi soli. BĂLCESCU, O. II 270. ♦ A avea de a face cu ceva, a fi în deplină cunoștință de cauză. Poporului nostru, care de-a lungul istoriei sale a cunoscut asuprirea turcească, jugul imperialist, grozăviile războiului, îi sînt nespus de scumpe independența și pacea. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 473. 4. Tranz. A ști felul de a fi al cuiva, a avea cunoștință despre caracterul cuiva. Să încerce și, cît îl cunosc, va urca. DAVIDOGLU, M. 16. Nu te uita ca un motan blînd, că te cunosc eu cîte parale faci. SADOVEANU, N. F. 8. Eu nu ți-aș dori vrodată să ajungi să ne cunoști! EMINESCU, O. I 147. ◊ Expr. A cunoaște lumea = a avea experiența vieții. 5. Refl. (Uneori impersonal) A se băga de seamă, a se remarca, a se descoperi, a se distinge. Fiecare strop de apă, cînd pică înapoi la matcă, se face cîte un armean împrejurul lui, și de ce merge se mărește, pînă ce intră iarăși în sînul matcei de unde a ieșit, fără... să se cunoască nici locul unde a picat stropul. ISPIRESCU, L. 34. Casa cea de aramă... era acum toată numai un sloi de gheață și nu se mai cunoștea pe din afară nici ușă, nici ușori, nici gratii. CREANGĂ, P. 255. Nici nu se cunoștea de unde au mîncat și au băut, că doar mîncare și băutură era acolo, nu șagă. CREANGĂ, P. 260. Se părea neastîmpărat, vorbea singur și se cunoștea că meditează vreo nouă moarte. NEGRUZZI, S. I 143. ♦ A avea efect, a nu se întîmpla în zadar. Unde-o pune umărul se cunoaște. DEȘLIU, G. 25. ♦ Tranz. (în expr.) A cunoaște ceva (de pe urma unei împrejurări) = a se alege cu un profit. Nu-s deprins a îmbla cu croșna în spate, din stăpîn în stăpîn, și vreau să cunosc ceva, cînd voi ieși de la dumneata. CREANGĂ, P. 151. 6. Tranz. A recunoaște. [Rîndunica] zbura ca în vis, despicînd aerul în dungi mari, undulate. Din depărtare cunoscu locul. BASSARABESCU, V. 51. Ea i-au mulțumit cu gingășie, cunoscînd într-însul pe Petrea voinicul. SBIERA, P. 23. Dănilă însă a început a-i striga pe nume; și ei, cunoscînd glasul lui, s-au oprit. CREANGĂ, P. 59. N-ai văzut pe dragul meu?- Poate că l-oi fi văzut. Dară nu l-am cunoscut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 23. (Cu arătarea mijlocului de recunoaștere, introdus prin prep. «după», «de pe», «pe») De pe bici l-am cunoscut. COȘBUC, P. I 93. După năframă și turtă, l-au putut cunoaște ca frate. SBIERA, P. 134. ◊ (Urmat de o completivă directă) A ajunge la concluzia că... Și-l cunosc pe fluierat Că e june ne-nsurat. HODOȘ, P. P. 62. ◊ Refl. pas. Te cunoști de pe cosiță Că ești de-a maică-ta viță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 249. ♦ A distinge, a deosebi, a recunoaște o persoană (mai rar un lucru) dintre mai multe de același fel. Puse mîna pe una și zise: tu ești! -Ai avut noroc că m-ai cunoscut, că de nu mă cunoșteai, mergeai precum ai venit. RETEGANUL, P. V. 66. Refl. pas. S-a gîndit mult cum să facă ca să se cunoască bine copilul ei din al bucătăresei. RETEGANUL, P. IV 37. Acum chiar nu se puteau cunoaște unul de celălalt. RETEGANUL, P. IV 37. 7. Tranz. (Adesea urmat de o completivă directă) A admite ca adevărat, a nu tăgădui, a recunoaște. Cunosc că ești mai tare decît mine. RETEGANUL, P. IV 16. Însuși învățații Ardealului sînt astăzi uimiți de rodurile și confuzia produsă... cunosc că sistemele [Școlii ardelene] au întrecut hotarul lucrurilor iertate. RUSSO, S. 80. Simt, cunosc, văd că sînt un vinovat nevrednic de iubirea ei. NEGRUZZI, S. I 47. Nu-mi cunosc nici o vină. SEVASTOS, C. 125. ◊ Refl. impers. Se cunoștea că de-abia se ținea să nu rîdă. SADOVEANU, O. VI 246. Nu-i așa că se cunoaște că n-am dormit? CARAGIALE, O. II 214. De pe barbetă și musteți, se cunoștea că era străin. NEGRUZZI S. I 37. ◊ Refl. (în formă personală, cu sens impersonal) Mă cunosc că-s vinovat. ȘEZ. I 107. 8. Intranz. (Astăzi rar) A-și arăta recunoștința pentru ceva, a răsplăti. Scapă-mă de necaz, și pe urmă o să cunosc și eu. ◊ Tranz. (Complementul indică persoana răsplătită) Dacă mă vei cunoaște bine, apoi să știi că pînă mîne ți-a fi fiica sănătoasă. SBIERA, P. 302. (Complementul indică răsplata oferită) O să-ți cunoască vrun har pentru astea toate. GORJAN, H. I 16. (Complementul indică serviciul adus) Lasă-mă... să mulțămesc întîi ziditorului mieu și apoi mă voi întoarce a cunoaște și facerea ta de bine. DRĂGHICI, R. 21. 9. Tranz. (Cu acuzativ dublu; al doilea complement. se introduce prin prep. «ca», «de»,«drept») A admite calitatea sau titlul cuiva. Toate vietățile pămîntului se temea de dînsul și-l cunoștea ca stăpîn. SBIERA, P. 304. Mihai-vodă... nu voi în nici un chip să-l cunoască [pe Basta] de general-căpitan al țării. BĂLCESCU, O. II 269. 10. Tranz. A-și da seama (din anumite indicii) de ceva, a înțelege, a ști. Nimeni nu cunoaște Ce-i în sufletul femeii. COȘBUC, P. I 72. Fata... își aduse aminte de povețele calului, și cunoscînd viclenia, zise... ISPIRESCU, L. 20. Un bătrîn odinioară sfîrșitul său cunoscînd... Chemă la sine pe fiul său. PANN, P. V. III 112.

A SE CUNOAȘTE mă cunosc intranz. A fi cunoscut (unul cu altul); a deține informații unul despre altul; a se ști. /<lat. connoscere

A CUNOAȘTE cunosc tranz. 1) (aspecte ale vieții materiale sau spirituale) A poseda în memorie pe baza experienței sau a studiului; a ști. ~ orașul. ~ o limbă. ~ opera unui scriitor. ◊ ~ viața (sau lumea) a avea mare experiență de viață. 2) (persoane) A ști din diferite puncte de vedere. Îl cunosc de mic copil. ◊ A nu ~ moarte a) a fi durabil; b) a lăsa o amintire vie. 3) (ființe, lucruri) A deosebi de altele de același fel (după anumite semne); a recunoaște. 4) A pătrunde cu mintea; a înțelege; a ști; a pricepe. Cunosc intențiile lui. /<lat. connoscere

cunoaște v. 1. a ști ce este: nu cunosc acest fapt; 2. a avea relațiuni de societate sau daraveri cu cineva: cunoști pe acest domn? 3. a înțelege, a pricepe: lam cunoscut ce poamă este; 4. a avea o cunoștință exactă despre sine: cunoaște-te pe tine însuți; 5. a se vedea, a se observa: se cunoaște că nu știe nimic. [Lat. COGNESCERE].

cunósc, -út, a -oáște v. tr. (lat. cognóscere, din co-, împreună, și gnóscere, nóscere, a cunoaște; it. conóscere, vpv. conoisser, fr. connaître, sp. conocer. – Cunosc, -oștĭ, -oaște; să cunoască. V. nobil). Știŭ, am ideĭe de: a cunoaște o persoană (adică „personal”, ĭar cînd e numaĭ „din vedere” saŭ „din auzite”, se zice a ști: îl știŭ, dar nu-l cunosc). Știŭ, am practica, am făcut încercarea, am avut ocaziune să văd: am cunoscut mizeria, cunosc bine acest drum, te cunosc ce poamă eștĭ (ce fel de om eștĭ, cine eștĭ), a cunoaște dreptu roman (barb. după fr. connaître. Rom. corect a ști dreptu roman). V. intr. A cunoaște la, a te pricepe la, a ști să apreciezĭ: eŭ cunosc la stofe. V. refl. Îmĭ daŭ samă de, pricep: cunoaște-te pe tine însuțĭ (vestită vorbă a luĭ Socrate). A se observa, a se putea aprecia: ziŭa bună de dimineață se cunoaște, după unghie se cunoaște leu (Prov.) Am cunoștință, îs cunoscut cuĭva: ne cunoaștem de mult.

cunoscut adj. m., s. m., pl. cunoscuți; adj. f., s. f. cunoscută, pl. cunoscute

cunoscut adj. m., s. m., pl. cunoscuți; adj. f., s. f. cunoscută, pl. cunoscute

cunoscut adj. m., s. m., pl. cunoscuți; f. sg. cunoscută, pl. cunoscute

bine-cunoscut (celebru) (scriitor ~) adj. m., pl. bine-cunoscuți; f. bine-cunoscută, pl. bine-cunoscute

cunoaște (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cunosc, 2 sg. cunoști, 3 sg. cunoaște, imperf. 1 cunoșteam, perf. s. 1 sg. cunoscui, m.m.c.p. 1 pl. cunoscuserăm; conj. prez. 1 sg. să cunosc, 3 să cunoască; imper. 2 sg. afirm. cunoaște (mai ales la refl.: cunoaște-te); ger. cunoscând; part. cunoscut

bine cunoscut (știut bine) adv. + adj. (caz ~ de toată lumea)

bine-cunoscut (celebru) (scriitor ~) adj. m., pl. bine-cunoscuți; f. bine-cunoscută, pl. bine-cunoscute

cunoaște (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cunosc; ger. cunoscând; part. cunoscut

binecunoscut adj., m., pl. binecunoscuți; f. sg. binecunoscută, pl. binecunoscute

cunoaște vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cunosc, perf. s. 1 sg. cunoscui, 3 sg. cunoscu; part. cunoscut

CUNOSCUT adj. 1. știut. (Lucruri ~.) 2. v. consacrat. 3. curent, frecvent, obișnuit, răspândit, uzual. (O expresie ~.) 4. familiar, știut. (Locuri ~.) 5. v. anumit.

CUNOSCUT adj. 1. știut. (Lucruri ~.) 2. consacrat, faimos, notoriu, recunoscut, renumit, reputat, vestit. (Un sportiv ~.) 3. frecvent, obișnuit, răspîndit, uzual. (O expresie ~.) 4. familiar, știut. (Locuri ~.) 5. anumit, determinat, fixat, hotărît, precizat, rînduit, specificat, stabilit, statornicit. (La o dată ~.)

Cunoscut ≠ necunoscut

CUNOAȘTE vb. 1. a pricepe, a stăpâni, a ști, (fam.) a vedea. (~ la perfecție mai multe meserii.) 2. a poseda, a stăpâni, a ști. (~ trei limbi străine.) 3. a înțelege, a pricepe, a ști. (~ franceza?) 4. v. afla. 5. v. ști. 6. a (se) ști. (Ne ~ de mici; îl ~ ca pe un cal breaz.) 7. v. recunoaște. 8. a (se) observa, a (se) remarca, a (se) vedea. (Se ~ că ai fost tu aici.)

CUNOAȘTE vb. v. aprecia, chibzui, considera, crede, deduce, găsi, gândi, judeca, obține, opina, răsplăti, realiza, recompensa, recunoaște, socoti.

cunoaște vb. v. APRECIA. CHIBZUI. CONSIDERA. CREDE. DEDUCE. GĂSI. GÎNDI. JUDECA. OBȚINE. OPINA. RĂSPLĂTI. REALIZA. RECOMPENSA. RECUNOAȘTE. SOCOTI.

CUNOAȘTE vb. 1. a pricepe, a stăpîni, a ști, (fam.) a vedea. (~ la perfecție mai multe meserii.) 2. a poseda, a stăpîni, a ști. (~ trei limbi străine.) 3. a înțelege, a pricepe, a ști. (~ franceza?) 4. a afla, a ști (Vrei să ~ adevărul ?) 5. a ști, (astăzi rar) a pricepe. (Nu ~ încă secretul?) 6. a (se) ști. (Ne ~ de mici; îl ~ ca pe un cal breaz.) 7. a identifica, a recunoaște, a ști (Cum îl poți ~ ?) 8. a (se) observa, a (se) remarca, a (se) vedea. (Se ~ că ai fost tu aici.)

cunoaște (cunosc, cunoscut), vb. – 1. A lua cunoștință. – 2. A înțelege, a aprecia, a judeca. – 3. A cîștiga, a achiziționa. – 4. A deduce, a conchide. – 5. A observa, a remarca. – 6. A ști, a avea în minte, a-și da seama de ceva. – 7. A fi în relații cu cineva. – 8. A fi la curent. – 9. A recunoaște, a identifica. – 10. A avea raporturi trupești cu o femeie. – 11. A recunoaște, a dovedi, a declara, a admite. – 12. A fi recunoscător, a mulțumi. – 13. A recunoaște drept șef, a respecta, a avea considerație. – Mr. cunoscu, cunuscui, cunoaștire, megl. cunos(c), istr. cunoscu. Lat. cognōscĕre, prin intermediul unei forme vulg. *connōscĕre (Pușcariu 447; Candrea-Dens., 446; REW 2031; DAR); cf. it. conoscere, prov. conoire, fr. connaître, cat. coneixar, sp. conocer, port. conhecer. – Der. cunoscut, s. m. (persoană știută; prieten); necunoscut, adj. (care nu este cunoscut); cunoscător, adj. (care cunoaște); necunoscător, adj. (care nu cunoaște, ignorant); cunoștință, s. f. (cunoaștere; știre; judecată; noțiune, idee; relație de societate; persoană cunoscută; înv., gratitudine; înv., conștiință); necunoștință, s. f. (ignoranță, nepricepere); încunoștiința, vb. (a aduce la cunoștință; a informa); cunoștințe, s. f. pl. (persoane cunoscute) care pare să reprezinte lat. cognoscentem (Cipariu, Principii, 198; Drăganu, Dacor., II, 278; DAR), sec. XVII, înv.; recunoaște, vb. (a admite; a acorda; a mărturisi; a vizita; a explora; a mulțumi), a înlocuit în epoca modernă vb. cunoaște cu sensurile 11-13; recunoscător, adj. (care poartă gratitudine); nerecunoscător, adj. (ingrat); recunoștință, s. f. (gratitudine); nerecunoștință, s. f. (ingratitudine).

AB UNO DISCE OMNES (lat.) după unul cunoaște-i pe toți – Vergiliu, „Eneida”, II, 65-66. Enea descrie pe Sinon, care, viclean, ca toți aheii, încearcă prin cuvinte meșteșugite să-i convingă pe troieni să primească în cetate calul de lemn în care se ascundeau Odiseu și luptătorii săi.

AMICUS CERTUS IN RE INCERTA CERNITUR (lat.) prietenul sigur se cunoaște într-o împrejurare nesigură – Cicero, „De amicitia”, 17, 64, Ennius, „Fragmenta scenica”, 296. În românește îi corespunde proverbului: prietenul adevărat la nevoie se cunoaște.

FELIX QUI POTUIT RERUM COGNOSCERE CAUSAS (lat.) fericit cel ce a putut cunoaște cauzele lucrurilor – Vergiliu, „Georgica”, II, 490. Probabil elogiu al lui Lucrețiu; versul exprimă admirația față de spiritele cutezătoare care au reușit să pătrundă tainele naturii.

GNOTHI SE AUTON (γνῶθι σε αυτόυ) (gr.) cunoaște-te pe tine însuți – Thales din Milet. Maximă gravată pe frontonul templului lui Apolo din Delfi, devenită deviza și îndemnul stăruitor al lui Socrate. În varianta latină: „Nosce te ipsum!”.

HAST DU DIE SORGE NIE GEKANNT? (germ.) n-ai cunoscut grija niciodată? – Goethe, „Faust”, II, 5. Grija, înfățișată sub chipul unei bătrâne, îi arată lui Faust că este omniprezentă, nimeni neputându-se feri de ea.

NEMO CENSETUR IGNORARE LEGEM (lat.) nimeni nu are voie să nu cunoască legea – Adagiu din dreptul roman. Necunoașterea legii nu constituie o justificare a nerespectării ei.

NOSCE TE IPSUM! (lat.) cunoaște-te pe tine însuți – Cicero, „Tusculanae disputationes”, I, 22, 52. Traducerea latină a maximei grecești „Gnothi seauton”.

RECTUM ITER QUOD SERO COGNOVI ET LASSUS ERRADO, ALIIS MONSTRO (lat.) eu arăt altora calea dreaptă, pe care am cunoscut-o târziu când eram obosit de rătăcire – Seneca, „Epistulae ad Lucillium”, 8, 3.

Ab uno disce omnes (lat. "După unul îi poți judeca pe toți ) – Vergiliu, Eneida II, 65. Vorbind despre grecii care s-au introdus în Troia prin faimosul vicleșug al calului de lemn, poetul subliniază perfidia grecului captiv Sinon care i-a convins pe troieni să primească în cetate calul, obiectul pierzaniei lor, susținînd că era o ofrandă adusă zeilor. Cu alte cuvinte: cum era acel om prefăcut, erau toți! Devenite cu timpul o expresie curentă, vorbele lui Vergiliu sînt folosite mai ales în sens nefavorabil. Referindu-ne la un grup de oameni deopotrivă de neserioși, sau vicleni, sau cu alte trăsături negative, putem spune: Ab uno disce omnes. LIT.

Cunoaște-te pe tine însuți! – vestita inscripție γνῶθι σεαυτόν de pe frontispiciul templului lui Apollo din Delfi. Paternitatea ei n-a fost dovedită în mod cert, fiind atribuită unora dintre cei șapte înțelepți ai Greciei, cînd lui Thales din Milet, cînd lui Chilon din Sparta, cînd lui Solon din Atena. Ceea ce s-a stabilit însă precis este că maxima de la Delfi a devenit celebră datorită filozofului Socrate care și-a însușit-o ca principiu fundamental al gîndirii sale. A fost și a rămas printre cele mai cunoscute cugetări din lume. (Vezi și Nosce te ipsum). FIL.

Felix qui potuit rerum cognoscere causas (lat. „Fericit e acela care a putut cunoaște cauzele lucrurilor”) – Nicicînd ca în zilele noastre acest vers al lui Vergiliu din poemul Georgicele (II, 489) nu și-a găsit mai frecvente ocazii de a fi aplicat. Poetul cîntă mințile pătrunzătoare care, prin cunoașterea sau descoperirea tainelor naturii, „calcă în picioare teama” – cum spune în continuare Vergiliu -, disprețuiesc soarta și sfidează chiar moartea și toate fenomenele care înspăimintă pe cei neștiutori și stăpîniți de superstiții. Numai că la vremea cînd a fost scris acest poem (30 î.e.n.) și chiar secole întregi după aceea, se spunea Felix qui potuit… cu un fel de invidie și ca o aspirație, pe cînd în zilele noastre cuvintele acestea pot fi citate ca un omagiu adus prometeilor contemporani, care smulg naturii, unul după altul, mari și nenumărate secrete. LIT.

Ignoti nulla cupido (lat. „Ceea ce nu cunoști nu stîrnește dorință”) – spune Ovidiu în Ars amandi – Arta iubirii (III, 397). Versul, în întregime, sună: „Quod latet, ignotum est, ignoti nulla cupido” (Ceea ce-i tăinuit e necunoscut și ceea ce nu cunoști, nu dorești). Dar numai ultimele trei cuvinte au căpătat răspîndire, devenind o expresie prin care se înțelege că lipsa de dorință, nepăsarea, indiferența derivă adesea din necunoaștere, din ignoranță. LIT.

Incognito (lat. „Fără să fie cunoscut”) – Se spune despre persoanele care călătoresc sub un nume inventat, sau fac vizite neanunțate. Regii, nobilii, pentru a nu fi recunoscuți în escapadele pe care le întreprindeau, au fost în trecut cei mai obișnuiți amatori de incognito. Artista Agatha Bârsescu, vorbind despre voiajul unui prinț în America, scrie: „Principele călătoarea incognito și nu primea audiențe” (Memorii).

Nosce te ipsum (lat. „Cunoaște-te pe tine însuți”) – Cicero, Tusculane (I, 22, 52). Traducerea latină a expresiei grecești: Γνῶθι σεαυτόν. LIT.

Pour le mieux détester, apprends à le connaître („Pentru a-l detesta mai bine, învață să-l cunoști”) – Voltaire, Mahomet (act. II, sc. 4). LIT.

a cunoaște ca pe propriul buzunar expr. v. a cunoaște ca-n palmă.

a cunoaște ca-n palmă expr. a cunoaște la perfecție.

a cunoaște toate chichițele expr. 1. a cunoaște în detaliu un meșteșug. 2. a cunoaște toate detaliile și dedesubturile unei afaceri.

cunoscut ca un cal breaz expr. (peior.) cunoscut foarte bine; notoriu.