2 intrări

16 definiții

CUMINECÁ, cumínec, vb. I. Refl. și tranz. (În practicile religiei creștine) A primi sau a da cuminecătura; a (se) împărtăși, a (se) griji. ♦ Tranz. A anula, a face să fie iertate prin cuminecătură un păcat, o greșeală. [Var.: cuminicá vb. I] – Lat. *comminicare (= communicare).

CUMINECÁ, cumínec, vb. I. Refl. și tranz. (În practicile religiei creștine) A primi sau a da cuminecătura; a (se) împărtăși, a (se) griji. ♦ Tranz. A anula, a face să fie iertate prin cuminecătură un păcat, o greșeală. [Var.: cuminicá vb. I] – Lat. *comminicare (= communicare).

CUMINICÁ vb. I v. cumineca.

CUMINECÁ, cumínec, vb. I. Refl. (În practicile religiei creștine; și în forma cuminica) A primi cuminecătura; a se împărtăși, a se griji. Cînd m-oi cumineca, Să vie și vlădica. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 458. ♦ Tranz. A da cuiva cuminecătura, a săvîrși asupra cuiva ritualul cuminecăturii. La mine vii cu cartea, cu gînd să-mi dai canoane, Și vrei să mă cumineci, părinte Solomoane. GOGA, P. 99. Nu-i slobod a-i spînzura, Pîn'nu i-i cuminica. ȘEZ. I 109. ♦ Tranz. (Rar, cu privire la greșeli, păcate) A anula, a face să fie iertat prin cuminecătură. S-ar mira de tine-altarul. Ce păcat ai să cuminici! COȘBUC, P. I 97. – Variantă: cuminica vb. I.

CUMINICÁ vb. I v. cumineca.

cuminecá (a ~) vb., ind. prez. 3 cumínecă

cuminecá vb., ind. prez. 1 sg. cumínec, 3 sg. și pl. cumínecă

CUMINECÁ vb. v. împărtăși.

cuminecá (-c, -át), vb.1. A împărtași, a griji. – 2. (Înv.) A comunica. – Mr. cumnic, cumnicare, cumînic, megl. cuminic. Lat. communĭcāre prin intermediul unei var. vulg. *commĭnĭcare (Densusianu, Hlr., 188; Pușcariu 441; Candrea-Dens., 435; REW 2090; DAR; Rosetti, I, 61); cf. alb. kungoń (Philippide, II, 637), it. communicare, lomb. skuminiar, genov. kominiga, prov. comengar, fr. communier, sp. comulgar, port. comungar, sl. comŭkati (Cihac, I, 67 și II, 290, crede că rom. provine din sl., ceea ce nu pare posibil, cf. Vasmer 608). Este dublet al neol. comunica, vb.Der. cuminecătură, s. f. (împărtășanie).

A CUMINECÁ cumínec tranz. (credincioși, creștini) A supune ritualului de cuminecătură; a împărtăși; a griji. /<lat. comminicare

A SE CUMINECÁ mă cumínec intranz. A primi cuminecătura; a se împărtăși; a se griji. /<lat. comminicare

cuminecà v. a da sfânta cuminecătură: a împărtăși cu sfintele taine. [Vechiu rom. cumeneca = lat. *COMMINICARE, în loc de COMMUNICARE (cu sensul ecleziastic)].

cumínec, a v. tr. (lat. comminico îld. commúnico, -áre, a comunica, a'mpărtăși; vfr. acomengier, pv. comengar). Vechĭ. Daŭ cuĭva cuminecătura, îl împărtășesc. Mă unesc cu cineva. – Și a cumeneca (la formele cu acc. pe -ca).


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

CUMINECÁ vb. (BIS.) a (se) împărtăși, (înv. și pop.) a (se) griji, (înv. și reg.) a (se) pricestui, (înv.) a (se) comunica.

cuminecá, cuminec, vb. tranz, refl. – (bis.) A (se) împărtăși; a primi sau a da cuminecătură pentru iertarea păcatelor: „Adă-l, l-oi cumineca, / Iară-n mână ți l-oi da” (Papahagi, 1925: 266). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei cu același sens. – Lat. *comminicare < communicare (Densusianu, Pușcariu, CDDE, DA, Rosetti, cf. DER; Șăineanu, Scriban, DEX, MDA).

Intrare: cuminicat
cuminicat participiu
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular cuminicat cuminicatul cuminica cuminicata
plural cuminicați cuminicații cuminicate cuminicatele
genitiv-dativ singular cuminicat cuminicatului cuminicate cuminicatei
plural cuminicați cuminicaților cuminicate cuminicatelor
vocativ singular
plural
Intrare: cumineca
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) cumineca cuminecare cuminecat cuminecând singular plural
cuminecă cuminecați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) cuminec (să) cuminec cuminecam cuminecai cuminecasem
a II-a (tu) cumineci (să) cumineci cuminecai cuminecași cuminecaseși
a III-a (el, ea) cuminecă (să) cuminece cumineca cuminecă cuminecase
plural I (noi) cuminecăm (să) cuminecăm cuminecam cuminecarăm cuminecaserăm, cuminecasem*
a II-a (voi) cuminecați (să) cuminecați cuminecați cuminecarăți cuminecaserăți, cuminecaseți*
a III-a (ei, ele) cuminecă (să) cuminece cuminecau cumineca cuminecaseră
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) cuminica cuminicare cuminicat cuminicând singular plural
cuminică cuminicați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) cuminic (să) cuminic cuminicam cuminicai cuminicasem
a II-a (tu) cuminici (să) cuminici cuminicai cuminicași cuminicaseși
a III-a (el, ea) cuminică (să) cuminice cuminica cuminică cuminicase
plural I (noi) cuminicăm (să) cuminicăm cuminicam cuminicarăm cuminicaserăm, cuminicasem*
a II-a (voi) cuminicați (să) cuminicați cuminicați cuminicarăți cuminicaserăți, cuminicaseți*
a III-a (ei, ele) cuminică (să) cuminice cuminicau cuminica cuminicaseră
* Formă nerecomandată sau greșită – (arată)