cujba vt [At: ECONOMIA, 220/3 / Pzi: ~besc / E: cujbă] (Reg) 1 A încujba. 2 A snopi în bătaie.

CÚJBĂ, cujbe, s. f. 1. Bucată de lemn bifurcată la capăt, care se fixează în pământ sau într-un zid și de care se leagă sau se atârnă, cu un lanț, ceaunul deasupra focului. 2. (Reg.) Nuia bine răsucită și pârlită în foc, întrebuințată în loc de frânghie. – Din sb. gužba.

cujbă sf [At: LB / V: coj~, cușbă (Trs) gu~ / Pl: ~be și (rar) ~bi / E: srb gužba] (Reg) 1 Nuia pârlită în foc și bine răsucită, folosită pentru a lega diverse obiecte Si: (reg) gânj, vânj. 2 Legătură la car. 3 Parte a plugului nedefinită mai îndeaproape. 4 Chingă. 5 Legătură făcută cu o nuia răsucită, care ține o sarcină de vreascuri. 6 (Ban) Parte a biciului care se leagă de codiriște. 7 Bucată de lemn fixată în pământ (sau în zid) de care se leagă (sau se atârnă, cu un lanț) ceaunul deasupra focului. 8 (La războiul de țesut) Fiecare din cele două brațe în formă de unghi drept, de care sunt agățate brâglele și vătalele cu ajutorul cărora se bat firele Si: (reg) brațe, ciocan, furcă, mână, stâlp. 9 (Mpl) Grătar de fier din preajma vetrei pe care se pun lemnele verzi să se usuce. 10 (Bot; îc) ~ba-ciobanului Plantă din familia marcantiaceelor care nu posedă tulpină sau rădăcină, corpul ei fiind un tal, iar sporogoanele sunt purtate sub o căciulă conică, așezată în vârful unui peduncul (Conocephalus conicus).

cușbă v vz cujbă

gujbă sf vz cujbă

gușbă sf vz cujbă

CÚJBĂ, cujbe, s. f. 1. Bucată de lemn bifurcată la capăt, care se fixează în pământ sau într-un zid și de care se leagă sau se atârnă, cu un lanț, ceaunul deasupra focului. 2. (Reg.) Nuia bine răsucită și pârlită în foc, întrebuințată în loc de frânghie. – Din scr. gužba.

CÚJBĂ, cujbe, s. f. 1. Bucată de lemn, uneori îndoită la un capăt, care se înfige în pămînt sau se fixează într-un zid și de care se atîrna sau se leagă, cu un lanț, ceaunul. După ce se încredință prin întuneric că toate-s în bună rînduială, scapără, aprinse foc și anină ceaunul de mămăligă în cujbă. SADOVEANU, O. A. II 174. Pînă ce Ghiță să așeze ceaunul de mămăligă pe capătul unei cujbe, într-o baie de flăcări... luai șaua și desagii din spetele Pisicuții și o priponii de un țăruș. HOGAȘ, M. N. 66. Să mulg laptele-n găleți Și să-mi fac eu singur slujbă, Crestături făcînd pe cujbă. COȘBUC, P. II 167. 2. (Mold.) Nuia bine răsucită și pîrlită în foc, întrebuințată în loc de frînghie; gînj. – Variantă: gújbă (PĂSCULESCU, L. P. 176) s. f.

GÚJBĂ s. f. v. cujbă.

CÚJBĂ ~e f. 1) reg. Împletitură din nuiele pârlite la foc, folosită în loc de frânghie. 2) Băț pe care se atârnă ceaunul deasupra focului. /<sb. gužba

cujbă f. 1. lemn fixat oblic în perete, cu crestături, de care se sprijină coada căldării și a ceaunului: cujba ține locul pirostriilor; 2. lemnul încovoiat al luntrei. [Rut. KUJBA, nuia ide salcie].

gujbă f. Tr. gânj. [Ung. GUZSBA].

cújbă f., pl. e (rut. gužba, nuĭa de salcie, sîrb. gužba, șumuĭog, bg. gužba, sarma, d. vsl. gonžba, gonžĭ, legătură, gînj; secuĭește guzsba, cujbă. V. gujbă, gînj, vînj). Lemnu saŭ feru de care se atîrnă ceaunu deasupra foculuĭ (V. cocaĭe și pirosteĭe). Crăcană care susține o macara (un scripț). Cureaŭa care ține lopata legată de scarmos la luntre (numită și salamastră).

gújbă f., pl. e (var. din cujbă, rudă cu ginj și ung. guzsba, id. GrS. 1937, 187. V. și Bern. la gonživĭ). Hațeg. Gînj.

cujbă s. f., g.-d. art. cujbei; pl. cujbe

cujbă s. f., g.-d. art. cujbei; pl. cujbe

cújbă s. f., g.-d. art. cújbei; pl. cújbe

CÚJBĂ s. (reg.) cocârlă, (Ban. și Transilv.) cocaie. (De ~ se atârnă ceaunul deasupra focului.)

CÚJBĂ s. v. braț, chingă, cocârlă, crivac, furcă, mână, stâlp.

GÚJBĂ s. v. gânj.

cujbă s. v. BRAȚ. CHINGĂ. COCÎRLĂ. CRIVAC. FURCĂ. MÎNĂ. STÎLP.

CUJBĂ s. (reg.) cocîrlă, (Ban. și Transilv.) cocaie. (De ~ se atîrnă ceaunul deasupra focului.)

gujbă s. v. GÎNJ.

cújbă (cújbe), s. f. – 1. Nuia flexibilă ce servește la legat. – 2. Partea împletită a biciului. – 3. Lanț cu cîrlig pentru ceaun. – 4. Traversă de piept, la războiul de țesut. – Var. gujbă. Sb. gužba „legătură a plugului” (DAR; cf. Cihac, II, 447), cf. mag. guzsba, ceh. vazba „legătură”. Hasdeu, Col. lui Traian, 1876, 32, credea că este cuvînt dacic. Cf. gînj. – Der. (în)cujba, vb. (a înfoi, a curba; a supune; a înmuia, a face să cedeze); încujbătură, s. f. (încovoiere); cujbar, s. n. (cotitură, sinuozitate); cujbi, vb. (Arg., a bate).

cújbă, cujbe, s.f. – (reg.) Dispozitiv (din lemn) pe care se agață căldarea deasupra vetrei; lemn încovoiat. – Cuvânt autohton (Hasdeu, 1894); din srb. gužba „legătură a plugului” (DA, Cihac, cf. DER; DEX, MDA).

gújbă, gujbe, s.f. – (reg.) Lemn bătut în pământ care, cu ajutorul gânjului, servește la fixarea vârtejului la stână (Papahagi, 1925; Budești). – Din magh. guzsba (Șăineanu); cf. cujbă (Scriban, MDA).

cújbă, -e, s.f. – Dispozitiv (din lemn) pe care se agață căldarea deasupra vetrei; lemn încovoiat. – Cuvânt autohton (Hasdeu 1894).

gújbă, -e, s.f. – Lemn bătut în pământ care, cu ajutorul gânjului, servește la fixarea vârtejului la stână (Papahagi 1925; Budești). – Cf. cujbă (MDA).

CUJBĂ subst. 1. – Luca, solul lui Ștefăniță Vodă; D-tru (Vel). 2. Cujbulei, D-tru 1590 (Vel), poate același. 3. Prob. Cojboiu (Buc).