CRÎȘMĂ, crîșme, s. f. (Mold., Transilv.) Cîrciumă. Duminica, crîșmele... par a fi niște ființe vii, care vuiesc adînc. SADOVEANU, O. VII 273. Crîșmă bună, crîșmă veche lîngă crucea de la moară, în zadar îți caut rostul zilelor de-odinioară. GOGA, C. P. 36. Or fi fugit!... cine știe?... La vro crîșmă poate... ALECSANDRI, T. I 113. S-au dus la o crîșmă, unde s-au pus să bea. NEGRUZZI, S. I 32. – Variantă: (regional) crișmă (AGÎRBICEANU, S. P. 16) s. f.