courantă (< fr. courante „curgătoare”; it. corrente), dans a cărui vechime poate fi urmărită până în sec. 16 (înrudit cu saltarello* și gagliarda*). Are măsură ternară*. A fost descris de Thoinot Arbeau (Orchésographie, 1588-89, reed. 1888). În sec. 17 au existat două tipuri stilizate de c.: a) corrente it., rapidă, în 3/4 sau 3/8 și b) c. fr., mai rafinată, în mare vogă în timpul lui Ludovic al XIV-lea, când a căpătat o alură mai gravă; caracteristicile acesteia sunt: tempo (2) moderat (măsura 3/2 sau 6/4, cu treceri frecvente de la o măsură la alta), instabilitate ritmică, c. punct în general liber [melodia trecând ades de la vocile (2) superioare la cele inferioare]. Către 1600, c. e întâlnită ca piesă instr. (în Italia, dar mai ales în Germania), intrând în constituirea suitei*, unde inițial n-a avut un loc fix, tema* ei fiind adeseori doar o transformare a celei din prima piesă. Către 1650, c, ocupa în suită în special locul al doilea și era pusă în contrast cu allemanda* (Suitele lui J.S. Bach).