COTITURĂ, cotituri, s. f. 1. Loc unde își schimbă direcția un drum, o apă etc.; întorsătură, întorsură, curbă, cot. V. serpentină. La o cotitură zări un om lîngă un trunchi noduros. DUMITRIU, N. 247. Spumegînd, la cotituri te azvîrli vuind la vale. COȘBUC, P. I 167.. Cărarea urcă în cotituri prin beznă de codru. VLAHUȚĂ, O. A. II 157. Vin’cu mine, rătăcește Pe cărări cu cotituri, Unde noaptea se trezește Glasul vechilor păduri. EMINESCU, O. I 209. Eu mă duc în faptul zilei, mă așez pe malu-i verde Și privesc cum apa curge și la cotituri se pierde. ALECSANDRI, P. A. 124. 2. Fig. Transformare calitativă, schimbare pe cale revoluționară, salt produs în desfășurarea unei acțiuni, a unui eveniment, a unei activități. După greva generală din 1920, lupta eroică a muncitorimii ceferiste și petroliste, organizată și condusă de partidul nostru tocmai în împrejurările instaurării dictaturii hitleriste în Germania, înseamnă o cotitură adîncă în desfășurarea luptelor clasei muncitoare. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 16. Elaborarea unei linii strategice și tactice juste, bazată pe învățătura lui Lenin și Stalin, a însemnat un moment de mare cotitură în viața partidului nostru. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 178. 3. (Rar) Ascunziș. Braica, Grivei și Dudaș... cu glasul lor spăimîntă fiara prin toate cotiturile ei. ODOBESCU, S. III 41. ◊ Fig. Vibra la tot ce era vers sau muzică, fără să Înțeleagă adesea toate cotiturile. D. ZAMFIRESCU, R. 138. 4. (Învechit și popular) Golf. Pe luciul Dunărei, La scursurile gîrlei, La cotitura mării. ALECSANDRI, P. P. 124.