15 definiții pentru corigență corijență

corigénță sf [At: MACEDONSKI, O. III, 90 / V: ~ije~ / Pl: ~țe / E: corigent] 1 Situația unui corigent. 2 Examen dat de un corigent.

CORIGÉNȚĂ s. f. v. corijență.

CORIGÉNȚĂ, corigențe, s. f. Situația unui corigent; examen dat de un corigent. [Var.: corijénță s. f.] – Din corigent (după absent-absență).

CORIGÉNȚĂ, corigențe, s. f. Situația unui corigent; examen dat de un corigent. Niciodată n-am rîs de tine. Tu nu vezi cîte lucruri ne leagă? Corina, trigonometria... corigența. SEBASTIAN, T. 174. Totul reintră în liniște. Trecuseră două săptămîni... Odorescu scăpase cu succes de corigență. MACEDONSKI, O. III 90.

corigénță v. corijénță

corigénță s. f., g.-d. art. corigénței; pl. corigénțe

CORIGÉNȚĂ s.f. Situația în care se găsește un elev corigent; examen dat de un corigent pentru a putea promova. [Var. corijență s.f. / < corigent].

CORIGÉNȚĂ s. f. situație în care se găsește un elev corigent. ◊ examen dat de un corigent pentru a putea promova. (< corigent)

CORIGÉNȚĂ ~e f. 1) Situație de corigent. 2) Examen susținut de un corigent. /Din corigent

*corigénță f., pl. e (d. corrigent). Starea celuĭ corigent.

CORIJÉNȚĂ, corijențe, s. f. Situația unui corijent; examen dat de un corijent. [Var.: corigénță s. f.] – Din corijent (după absent-absență).

CORIJÉNȚĂ s. f. v. corigență.

!corijénță/corigénță s. f., g.-d. art. corijénței/corigénței; pl. corijénțe/corigénțe

CORIJÉNȚĂ s.f. v. corigență.

corigentă f. starea elevului corigent.

Intrare: corigență
corigență substantiv feminin
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular corigență corigența
plural corigențe corigențele
genitiv-dativ singular corigențe corigenței
plural corigențe corigențelor
vocativ singular
plural
corijență substantiv feminin
substantiv feminin (F1)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular corijență corijența
plural corijențe corijențele
genitiv-dativ singular corijențe corijenței
plural corijențe corijențelor
vocativ singular
plural