14 definiții pentru corigență corijență

CORIGÉNȚĂ s. f. v. corijență.

CORIGÉNȚĂ, corigențe, s. f. Situația unui corigent; examen dat de un corigent. [Var.: corijénță s. f.] – Din corigent (după absent-absență).

CORIGÉNȚĂ, corigențe, s. f. Situația unui corigent; examen dat de un corigent. Niciodată n-am rîs de tine. Tu nu vezi cîte lucruri ne leagă ? Corina, trigonometria... corigența. SEBASTIAN, T. 174. Totul reintră în liniște. Trecuseră două săptămîni... Odorescu scăpase cu succes de corigență. MACEDONSKI, O. III 90.

corigénță v. corijénță

corigénță s. f., g.-d. art. corigénței; pl. corigénțe

CORIGÉNȚĂ s.f. Situația în care se găsește un elev corigent; examen dat de un corigent pentru a putea promova. [Var. corijență s.f. / < corigent].

CORIGÉNȚĂ s. f. situație în care se găsește un elev corigent. ◊ examen dat de un corigent pentru a putea promova. (< corigent)

CORIGÉNȚĂ ~e f. 1) Situație de corigent. 2) Examen susținut de un corigent. /Din corigent

*corigénță f., pl. e (d. corrigent). Starea celuĭ corigent.

CORIJÉNȚĂ, corijențe, s. f. Situația unui corijent; examen dat de un corijent. [Var.: corigénță s. f.] – Din corijent (după absent-absență).

CORIJÉNȚĂ s. f. v. corigență.

!corijénță/corigénță s. f., g.-d. art. corijénței/corigénței; pl. corijénțe/corigénțe

CORIJÉNȚĂ s.f. v. corigență.

corigentă f. starea elevului corigent.

Intrare: corigență
corigență substantiv feminin
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular corigență corigența
plural corigențe corigențele
genitiv-dativ singular corigențe corigenței
plural corigențe corigențelor
vocativ singular
plural
corijență
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular corijență corijența
plural corijențe corijențele
genitiv-dativ singular corijențe corijenței
plural corijențe corijențelor
vocativ singular
plural