corelație sf [At: VITNER, CR. 7 / V: (înv) ~iune / Pl: ~ii / E: fr corrélation] 1 Legătură reciprocă între lucruri sau fenomene. 2 Relație în care unul dintre termeni nu poate exista fără celălalt. 3 Dependență reciprocă între două procese sau fenomene.

CORELAȚIE, corelații, s. f. Relație, legătură reciprocă între două sau mai multe lucruri sau fenomene. Cel mai ușor este să definim arta analizînd corelația sa cu alte forme ale conștiinței sociale. V. ROM. decembrie 1950, 183. – Pronunțat: -ți-e.

CORELAȚIE s.f. Relație, legătură reciprocă între lucruri sau fenomene. ♦ (Mat.) Transformare biunivocă prin care unui punct îi corespunde un plan și reciproc, deci unei drepte o dreaptă. ◊ Coeficient de corelație = mărime măsurînd relația de similitudine dintre doi factori. [Gen. -iei, var. corelațiune s.f. / cf. fr. corrélation].

CORELAȚIE s. f. 1. relație reciprocă între lucruri sau fenomene; interdependență. ◊ relație de reciprocitate între cuvinte sau unități sintactice, în cadrul propoziției sau frazei. 2. raport de excludere între termeni care contractează aceeași relație în mod alternativ. ◊ (mat.) transformare biunivocă prin care unui punct îi corespunde un plan, și reciproc, deci unei drepte, o dreaptă. ♦ coeficient de ~ = mărime măsurând relația de similitudine între doi factori. (< fr. corrélation, lat. correlatio)

CORELAȚIE ~i f. 1) Relație reciprocă; reciprocitate. 2) Dependență reciprocă; interdependență; corespondență. /<fr. corrélation

corelațiune sf vz corelație

CORELAȚIUNE s.f. v. corelație.

corelați(un)e f. relațiune reciprocă între două lucruri.

*corelațiúne f. (mlat. correlátio, -ónis). Relațiune reciprocă între lucrurĭ. – Și -áție.

corelație (desp. -ți-e) s. f., art. corelația (desp. -ți-a), g.-d. art. corelației; pl. corelații; art. corelațiile (desp. -ți-i-)

corelație (-ți-e) s. f., art. corelația (-ți-a), g.-d. art. corelației; pl. corelații; art. corelațiile (-ți-i-)

corelație s. f. → relație

corelație

corelație.

CORELAȚIE s. v. relație.

CORELAȚIE s. conexiune, înlănțuire, legătură, raport, relație, (livr.) consecuție, (rar) conexitate. (Stabilește o ~ între fenomene.)

CORELAȚIE s. f. (cf. fr. corrélation): 1. relație de reciprocitate între cuvinte sau unități sintactice, în cadrul propoziției sau în cadrul frazei (v. cuvânt corelativ). 2. raport de excludere mutuală, în spațiu și în timp, între termenii a și b care contractează aceeași relație în mod alternativ. El este asemănător cu raportul de disjuncție logică „sau... sau”. Astfel: raportul dintre s și t care precedă, în aceeași silabă, aceleași vocale – a, e, i, o, u sau î (sa, ta; se, te; sic, tic; soc, toc; sun, tun; sârg, târg). C. caracterizează atât planul conținutului, cât și planul expresiei. Astfel, c. dintre unitățile de conținut (singular) și (plural), care pot intra alternativ în relație cu unitatea de conținut (acuzativ), se evidențiază în ansamblurile (pe om + masculin + singular + acuzativ) și (pe oameni + masculin + plural + acuzativ), corespunzătoare lanțurilor fonetice (o-m; o-a-m-e-n-i).