2 intrări

22 de definiții

coordonare sf [At: BUL. OF. (1951), nr 1196, ap. DA / V: (înv) ~din~ / Pl: ~nări / E: coordona] 1 Punere în ordine a părților unui tot. 2 (Grm) Relație de egalitate stabilită în cadrul unui enunț, între cuvinte, construcții și propoziții, fără ca un element să depindă, din punct de vedere gramatical, de celălalt.

COORDONÁRE, coordonări, s. f. 1. Acțiunea de a coordona și rezultatul ei. 2. Relație stabilită, în cadrul unui enunț, între cuvinte, construcții și propoziții care stau pe același plan, fără ca unul dintre elemente să depindă din punct de vedere gramatical de celălalt. – V. coordona.

COORDONÁRE, coordonări, s. f. 1. Acțiunea de a coordona și rezultatul ei. 2. Relație stabilită, în cadrul unei enunțări, între cuvinte, construcții și propoziții care stau pe același plan, fără ca unul dintre elemente să depindă din punct de vedere gramatical de celălalt. [Pr.: co-or-] – V. coordona.

COORDONÁRE, coordonări, s. f. 1. Acțiunea de a coordona; punerea de acord a părților unui tot. Îndrumarea și coordonarea lucrărilor de recoltare, însămînțare și ogorîre... cade în sarcina Ministerului Agriculturii. REZ. HOT. I 269. 2. Raport între două sau mai multe propoziții legate între ele fără ca una să depindă din punct de vedere sintactic de cealaltă sau celelalte.

coordonáre s. f., g.-d. art. coordonắrii; pl. coordonắri

coordonáre s. f. (sil. co-or-) → ordonare

COORDONÁRE s.f. 1. Acțiunea de a coordona. 2. Raport între două sau mai multe propoziții sau părți de propoziție, legate între ele astfel încât una să nu depindă sintactic de cealaltă sau de celelalte; raport între mai multe noțiuni de aceeași specie subordonate aceleiași noțiuni. [Var. coordinare s.f. / < coordona].

COORDONÁRE s. f. 1. acțiunea de a coordona. 2. raport, relație într-un enunț între două sau mai multe propoziții ori părți de propoziție pe același plan gramatical, nedependente una de cealaltă. ◊ raport între mai multe noțiuni de același fel, subordonate aceleiași noțiuni. (< coordona)

COORDONÁRE ~ări f. 1) v. A COORDONA. 2) gram. Relație stabilită între propoziții sau părți de propoziție legate între ele, fără ca una să depindă de alta din punct de vedere sintactic. /v. a coordona

coordona vt [At: GHEREA, ST. CR. II, 51 / V: (înv) ~diná / Pzi: ~néz / E: fr coordonner] 1 A pune de acord părțile unui tot. 2 A îndruma unitar mai multe acțiuni cu același scop.

COORDONÁ, coordonez, vb. I. Tranz. A pune de acord părțile unui tot, a îndruma în sens unitar o serie de activități desfășurate în vederea aceluiași scop. – Din fr. coordonner.

COORDONÁ, coordonez, vb. I. Tranz. A pune de acord părțile unui tot, a îndruma în sens unitar o serie de activități desfășurate în vederea aceluiași scop. [Pr.: co-or-] – Din fr. coordonner.

COORDONÁ, coordonez, vb. I. Tranz. A pune de acord părțile unui tot, a îndruma în sens unitar o serie de activități desfășurate în vederea aceluiași scop. Creșterea continuă a schimbului de mărfuri între țările lagărului democratic, trecerea la acorduri economice de lungă durată, noile forme de colaborare economică între țările acestui lagăr, putința de a coordona planurile lor și îndeosebi uriașul ajutor acordat de Uniunea Sovietică tuturor celorlalte țări ale lagărului democratic, toate acestea joacă un rol de însemnătate deosebită în dezvoltarea economică a țărilor democratice. GHEORGHIU-DEJ, C. XIX 16.

coordoná (a ~) vb., ind. prez. 3 coordoneáză

coordoná vb. (sil. co-or-), ind. prez. 1 sg. coordonéz, 3 sg. și pl. coordoneáză

COORDONÁ vb. I. tr. A pune de acord, a aranja părțile unui tot potrivit anumitor relații sau unui anumit scop. [Pron. co-or-, p.i. -nez, var. coordina vb. I. / < fr. coordonner, cf. it. coordinare].

COORDONÁ vb. tr. a pune de acord părțile unui tot; a îndruma în sens unitar o serie de activități. (< fr. coordonner)

A COORDONÁ ~éz tranz. 1) (persoane) A pune de acord în vederea obținerii unui ansamblu coerent. 2) (activități, acțiuni) A orienta pentru a obține rezultatul scontat. [Sil. co-or-] /<fr. coordoner

coordonà v. a pune în ordine, a dispune după anumite raporturi.

*coordinațiúne f. (lat. coordinatio. V. subord-). Acțiunea de a coordona: leziunile creĭeruluĭ mic împedecă, în general, coordinațiunea mișcărilor voluntare. Lucru coordonat: îndemanatică coordinațiune. – Și -áție și -áre.

*coordón și -éz, a v. tr. (co- și ordonez; fr. coordonner). Combin, unesc în ordine, așez în ordine. Gram. Unesc pintr’o conjuncțiune coordinativă.


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

COORDONÁRE s. f. (< coordoná < fr. coordonner, cf. it. coordinare): raport sau relație ce se stabilește între două sau mai multe părți de propoziție, propoziții sau fraze (de același fel sau eterogene) aflate pe același plan gramatical, adică independente una de cealaltă. Termen folosit în sintagmele raport de coordonare și relație de coordonare (v. rapórt și reláție). ◊ ~ prin juxtapunere (prin parataxă, asindétică, paratáctică): c. bazată pe simpla alăturare a unităților sintactice, marcată prin virgulă, prin punct și virgulă sau, în cazul frazelor, prin punct. C. prin juxtapunere se realizează între două sau mai multe subiecte: „Toporul, barda, ciocanul, cleștele, vătraiul... pututu-s-au face până n-au trecut prin nicovală și baros?” (Ion Creangă); între două sau mai multe nume predicative: „Noaptea-i albă, luminoasă” (V. Alecsandri); între două sau mai multe atribute: „O iarbă subțire, culcată de vânturi, s-așterne ca un covor” (A. Vlahuță); între două sau mai multe complemente: „Și din ierburi, dintre codri, tremurând s-arată luna” (M. Eminescu); între două sau mai multe elemente predicative suplimentare: „...îi țârâie și gândurile în creieri, subțiri, nesigure, pipăitoare” (L. Rebreanu); între două sau mai multe propoziții (principale sau subordonate): „Apele se bat, rostogolesc bolovanii, umplu vâltorite...” (B. Șt. Delavrancea). „...ei vroiau în felul acesta să scape de ea, s-o alunge de acolo” (M. Preda). ◊ ~ prin joncțiune (joncționálă): c. realizată cu ajutorul conjuncțiilor coordonatoare copulative, adversative, opozitive, disjunctive și conclusive (de aici și denumirea tipurilor de c., după felul conjuncțiilor coordonatoare: copulativă, adversativă, opozitivă, disjunctivă și conclusivă). Și c. prin joncțiune se realizează între două sau mai multe subiecte: „Arcul și săgețile, ghioaga și praștia stau aruncate la pământ” (A. Odobescu); între două sau mai multe nume predicative: „Eu îs fierar și potcovar” (M. Sadoveanu); între două sau mai multe atribute: „Clopotul bisericii bătea... cu glas jalnic și treptat” (A. Odobescu); între două sau mai multe complemente: „Codrul clocoti de zgomot și de arme și de bucium” (M. Eminescu); între două sau mai multe elemente predicative suplimentare: „S-a întors a doua zi bolnavă și plângând” (Cezar Petrescu); între două sau mai multe propoziții (principale sau subordonate): „Dumbrăvi și sihăstrii au cercetat..., dar zadarnic toate au fost” (D. Anghel); „...și / taie1 / de unde vrea2 / și / cât îi place.” (Ion Creangă); între două contexte (i se mai spune și c. contextuală): „Susurul acestor izvoare o făcea să se uite galeș la ele și-i plăcea să le vază curgerea lor cea șerpuită ce aluneca pe pământ, înconjurate de mulțime de floricele și verdeață de primăvară. Dar la toate astea calul o îmbărbăta și-i da ghes să meargă înainte” (P. Ispirescu). v. și conjuncție.

Intrare: coordona
  • silabație: co-or-
verb (VT201)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • coordona
  • coordonare
  • coordonat
  • coordonatu‑
  • coordonând
  • coordonându‑
singular plural
  • coordonea
  • coordonați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • coordonez
(să)
  • coordonez
  • coordonam
  • coordonai
  • coordonasem
a II-a (tu)
  • coordonezi
(să)
  • coordonezi
  • coordonai
  • coordonași
  • coordonaseși
a III-a (el, ea)
  • coordonea
(să)
  • coordoneze
  • coordona
  • coordonă
  • coordonase
plural I (noi)
  • coordonăm
(să)
  • coordonăm
  • coordonam
  • coordonarăm
  • coordonaserăm
  • coordonasem
a II-a (voi)
  • coordonați
(să)
  • coordonați
  • coordonați
  • coordonarăți
  • coordonaserăți
  • coordonaseți
a III-a (ei, ele)
  • coordonea
(să)
  • coordoneze
  • coordonau
  • coordona
  • coordonaseră
Intrare: coordonare
coordonare substantiv feminin
  • silabație: co-or-
substantiv feminin (F113)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • coordonare
  • coordonarea
plural
  • coordonări
  • coordonările
genitiv-dativ singular
  • coordonări
  • coordonării
plural
  • coordonări
  • coordonărilor
vocativ singular
plural
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)