CONFUCIANISM s. n. Doctrina religioasă, morală și filosofică chineză, întemeiată de Confucius. [Pr.: -ci-a-] – Din fr. confucianisme.

confucianism sn [At: DEX² / P: ~ci-a~ / E: fr confucianisme] Doctrină filozofică, etică și social-politică a lui Confucius și a adepților lui.

CONFUCIANISM s. n. Doctrina filozofică, etică și social-politică a lui Confucius și a urmașilor lui. [Pr.: -ci-a-] – Din fr. confucianisme.

CONFUCIANISM s.n. Curent filozofic-religios apărut în sec. V î.e.n. în China, potrivit căruia soarta omului este determinată de „cer” și care propovăduia respectul și supunerea necondiționată față de cei superiori ca situație socială. [Pron. -ci-a-. / < fr. confucianisme, cf. Confucius – filozof și moralist chinez].

CONFUCIANISM s. n. doctrină filozofică și social-politică a lui Confucius și a adepților săi, devenită apoi doctrină religioasă, care susținea că problema conducerii armonioase a societății și a statului este condiționată de perfecționarea propriei personalități. (< fr. confucianisme)

CONFUCIANISM n. Doctrină filozofică și social-politică bazată pe învățătura cugetătorului chinez Confucius. [Sil. -ci-a-] /<fr. confucianisme

confucianism (desp. -ci-a-) s. n.

confucianism (-ci-a-) s. n.

confucianism s. n. (sil. -ci-a-)

confucianism s. n. Doctrină etică, filozofică și social-politică a lui Confucius și a urmașilor săi, constituind un sincretism între cultul naturii și cel al strămoșilor și acordând un mare rol sacrificiilor. Din sec. 2 î. Hr. s-a transformat în doctrină religioasă și s-a menținut ca religie de stat în China până la revoluția din 1911. – Din fr. confucianisme.

CONFUCIANISM (< fr., de la n. pr. Confucius) s. n. Doctrină religioasă, etică și filozofică chineză întemeiată de Confucius, în sec. 6 î. Hr. Învățătura confucianistă este sistematizată în patru mari cărți: „Lun yu” (Întreținerile lui Confucius),„Da xue” (Marele studiu), „Zhong yung” (Invariabilitatea în mediu) și „Meng zi” (după numele lui Meng Zi sau Mencius, c. 372-289 î. Hr.; cel mai de seamă reprezentant al c. după Confucius). Acestea sînt respectate cu strictețe în succesiunea ortodoxă; în cea heterodoxă însă, c. a evoluat într-o direcție materialistă (Xun Qin, c. 298-238 î.Hr; Han Fei, c. 280-234 î. Hr.; Li Si, c. 284-208 î. Hr.). După perioada de maximă înflorire din timpul dinastiei Han, cînd a devenit doctrină filozofică, morală și religie oficială în China, c. a căzut în desuetudine sub presiunea daoismului și budismului. În sec. 10, are loc revirimentul c. sub forma doctrinei spiritualiste a neoconfucianismului, care acordă întîietate legii (li) față de materia primordială (qi), din acest raport rezultatînd forma (xun) care determină realitatea fizică. În prezent, c. cunoaște o nouă formă, noul neoconfucianism, o sinteză între c. clasic și curentele filozofice ale Europei occidentale.