CONCOMITENȚĂ, concomitențe, s. f. Simultaneitate a două sau mai multe acțiuni, fenomene, evenimente etc.; coexistență. – Din fr. concomitance.

concomitant, ~ă a vz concomitent

concomitanță sf vz concomitență

concomitent, ~ă a [At: MAIORESCU, 152 / V: (înv) ~tant / Pl: ~nți, ~e / E: fr concomitant] 1 Care însoțește un fenomen. 2 Care se produce în același timp cu altceva Si: simultan. 3 (Fiz; îs) Sunete ~e Sunete armonioase care însoțesc tonul fundamental. 4 (Med; îs) Simptome ~e Simptome care le însoțesc pe cele esențiale.

concomitență sf [At: DA / V: (înv) ~tan~ / Pl: ~țe / E: fr concomitance] Simultaneitate.

* CONCOMITANT, * CONCOMITENT adj. Care se întîmplă în același timp [fr.].

* CONCOMITANȚĂ, * CONCOMITENȚĂ (pl. -țe) sf. Existența în aceiași timp a două sau mai multe lucruri [fr.].

* CONCOMITENT... 👉 CONCOMITANT...

CONCOMITENȚĂ, concomitențe, s. f. Simultaneitate a două sau mai multe lucruri; coexistență. – Din fr. concomitance.

CONCOMITENT, -Ă, concomitenți, -te, adj. Care se petrece în același timp (cu altceva), care însoțește un fenomen. Două acțiuni concomitente. ♦ (Adverbial, adesea urmat de «cu») în același timp. Șablonarea urzelilor are ca urmare... reducerea numărului de ruperi de fire, deci o creștere a producției și productivității muncii concomitent cu îmbunătățirea simțitoare a calității țesăturilor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2744.

CONCOMITENT, -Ă adj. Care se produce în același timp (cu altceva); simultan. // adv. În același timp. [< fr. concomitant, cf. lat. concomitans].

CONCOMITENȚĂ s.f. (Rar) Coexistență, simultaneitate a două sau mai multe lucruri. [Cf. fr. concomitance].

CONCOMITENT, -Ă adj., adv. în același timp (cu altceva); simultan. (< fr. concomitant, lat. concomitans)

CONCOMITENȚĂ s. f. coexistență, simultaneitate. (< fr. concomitance, lat. concomitantia)

CONCOMITENT ~tă (~ți, ~te) și adverbial Care se produce în același timp; care coincide în timp; simultan. /<fr. concomitante

CONCOMITENȚĂ ~e f. Caracter concomitent; înfăptuire simultană a două sau a mai multor acțiuni; simultaneitate. /<fr. concomitance

concomitant a. care se produce în acelaș timp: circumstanțe concomitante.

concomitanță f. coexistența simultană a două sau a multor lucruri.

*concomitánt, -ă adj. (lat. concómitans, -ántis, part. prez. d. concomitari, a întovărăși). Care întovărășește, care se produce în acelașĭ timp: circumstanțe concomitante. – Fals -ent.

*concomitánță f., pl. e (d. concomitant). Uniune, întovărășire. Coexistență, simultaneitate. – Fals -énță.

concomitent¹ adj. m., pl. concomitenți; f. concomitentă, pl. concomitente (concomitentă cu gripa)

+concomitent² adv.

concomitent adj. m., pl. concomitenți; f. concomitentă, pl. concomitente

concomitent adj. m., pl. concomitenți; f. sg. concomitentă, pl. concomitente

concomitență s. f., g.-d. art. concomitenței

concomitent.

concomitență, -țe.

CONCOMITENT adj., adv. 1. adj. coexistent, paralel, simultan, sincron, sincronic. (Fenomene ~.) 2. adv. paralel, simultan, totdeodată, totodată, (înv.) împreună. (~ să începem și aprovizionarea.) 3. adv. v. odată. 4. adj. coexistent.

CONCOMITENȚĂ s. 1. coexistență, paralelism, simultaneitate, sincronism. (~ desfășurării unor fenomene.) 2. coexistență.

CONCOMITENT adj., adv. 1. adj. paralel, simultan, sincron, sincronic. (Fenomene ~.) 2. adv. paralel, simultan, totdeodată, totodată, (înv.) împreună. (~ să începem și aprovizionarea.) 3. adv. odată, simultan, (pop.) deodată. (Vorbesc ~.)

CONCOMITENȚĂ s. paralelism, simultaneitate, sincronism. (~ desfășurării unor fenomene.)