comutație sf [At: DA / V: ~iune / Pl: ~ii / E: fr commutation] 1-4 (Rar) Comutare (1-4).

COMUTAȚIE s.f. 1. Comutare; schimbare, mutație. ♦ Totalitatea operațiilor de conectare și deconectare a liniilor, efectuate în scopul realizării unei legături telefonice sau telegrafice. 2. Trecere a unei secțiuni a înfășurării induse a rotorului unei mașini electrice cu colector dintr-o cale de curent într-alta, în cursul rotirii rotorului. 3. (Lit.) Figură de stil prin care sunt puse în opoziție două propoziții astfel încît prin schimbarea ordinii cuvintelor să rezulte un sens contrar. [Gen. -iei, var. comutațiune s.f. / cf. fr. commutation, lat. commutatio].

COMUTAȚIE s. f. 1. comutare; schimbare, mutație. ◊ totalitatea operațiilor de conectare și deconectare a liniilor, efectuate în scopul realizării unei legături telefonice sau telegrafice. 2. trecere a unei secțiuni a înfășurării induse a rotorului unei mașini electrice cu colector dintr-o cale de curent într-alta în cursul rotirii rotorului. 3. figură de stil prin care sunt puse în opoziție două propoziții, astfel încât prin schimbarea ordinii cuvintelor să rezulte un sens contrar. (<fr. commutation, lat. commutatio)

COMUTAȚIE ~i f. 1) Totalitate a operațiilor efectuate în vederea realizării unei legături telefonice. 2) Proces de schimbare a intensității și sensului curentului la mașinile electrice cu colector. [Art. comutația; G.-D. comutației; Sil. -ți-e] /<fr. commutation

comutațiune sf vz comutație

COMUTAȚIUNE s.f. v. comutație.

*comutațiúne f. (lat. commutátio, -ónis). Schimbare (micșorare) de pedeapsă. – Și -áție și -áre.

comutație (jur., tehn.) (desp. -ți-e) s. f., art. comutația (desp. -ți-a), g.-d. art. comutației; pl. comutații, art. comutațiile (desp. -ți-i-)

comutație (lit., tehn.) (-ți-e) s. f., art. comutația (-ți-a), g.-d. art. comutației; pl. comutații, art. comutațiile (-ți-i-)

comutație s. f. → mutație

COMUTAȚIE s. comutare.

comutație (lat. commutatio „schimbare”), figură prin care sunt puse în opoziție două fraze cu același conținut lexical, astfel încât prin schimbarea ordinei cuvintelor și a funcției lor gramaticale să rezulte un sens contrar (R): „Mâncăm ca să trăim, nu trăim ca să mâncăm.” (Larousse) Sin. antimetateză.