coloratură (< lat. color, „culoare”), decorarea unei linii melodice vocale cu pasaje de virtuozitate (game*, triluri, salturi, sunete în staccato* etc.). În sec. 16, procedeul era comun practicii vocale și celei instr. Se încetățenește, invadând opera* it. (sec. 17-18), mai ales în aria (1) de bravură, cu scopul de a evidenția virtuozitatea cântăreților. La început c. era improvizată* de interpret; la Mozart, Rossini este în întregime notată; Weber și Verdi o mai folosesc caracteriologic; Wagner o elimină. Azi e reluată cu sensuri expresive noi (Lulu de Berg, operele lui R. Strauss etc.). Sin.: ruladă; echiv. it.: canto fiorito; canto colorato. V.: bel-canto; soprană; vocaliză.