COAMĂ, coame, s. f. 1. Păr lung și stufos care crește pe grumazul unor animale (ca leul, calul etc.). Ion Crîngașu sta în ușa grajdului, cu capul sprijinit de gîtul calului, își înfunda capul tot mai mult în coama mirosind... a fin vechi. CAMILAR, TEM. 152. Stătu locului lipit cu burta de spinarea calului și cu mîinile încleștate de coama lui. POPESCU, B. III 18. Harap-Alb... se duce în grajd și începe a-și netezi calul pe coamă. CREANGĂ, P. 212. Zimbrul aprig ca un zmeu, Cu lungi coame ca de leu. ALECSANDRI, P. II 93. ◊ Fig. Marea turbează de valuri împinsă Și-și scutură coama de spume și vînt. EMINESCU, O. IV 19. Văd stingerea de soare În adîncul ocean, Ș-a lui coamă arzătoare Răsărind ca un volcan. ALECSANDRI, P. II 128. Cînd pe cerul negru zorile resfir Coamele de aur și de trandafir. BOLINTINEANU, O. 69. ♦ Păr lung și bogat al oamenilor. V. chică. Niște coame castanii, unduioase, se răsfirară peste umerii și pieptarul lui înfirat. NEGRUZZI, S.I 21. ◊ Fig. Frunzișul des al arborilor. Peste coama înaltă a salcîmilor... razele soarelui țîșniseră pe nesimțite. PREDA, Î. 138. În fața casei părintești... umplea zarea coama verde a pădurii. GALACTION, O. I 7. 2. Culme de deal sau de munte prelungită; creastă. Dealurile... se deșiră către zare – cu coamele înălbite. SAHIA, N. 119. Munții din miazănoapte ridicau coamă după coamă. GALACTION, O. I 346. Cățărîndu-se cînd pe muchi, cînd pe coame de munți, ajunse la o peșteră. ISPIRESCU, L. 216. 3. Partea de deasupra, orizontală, a unui zid. Făt- Frumos se urcă pe dînsul; d-aci pe coama zidului, și sări în grădină. ISPIRESCU, L. 75.