COABITAȚIE s. f. (Jur.) Coabitare. [Pr.: co-a-] – Din fr. cohabitation.

coabitație sf [At: DA ms / P: co-a~ / V: coha~, (înv) ~iune, cohabitațiune / Pl: ~ii / E: fr cohabitation] 1-2 Coabitare (1-2).

COABITAȚIE, coabitații, s. f. (Jur.) Coabitare. [Pr.: co-a-] – Din fr. cohabitation.

COABITAȚIE s.f. Coabitare. [Var. coabitațiune s.f. / cf. lat. cohabitatio, fr. cohabitation].

COABITAȚIE s. f. coabitare. (< fr. cohabitation, lat. cohabitatio)

coabitațiune sf vz coabitație

COABITAȚIUNE s.f. v. coabitație

*coabitațiúne f. (lat. cohabitátio, -ónis). Acțiunea de a coabita. – Și cohab- și -áție și -áre.

coabitație (desp. co-a-, -ți-e) s. f., art. coabitația (desp. -ți-a), g.-d. coabitații, art. coabitației

coabitație (co-a-, -ți-e) s. f., art. coabitația (-ți-a), g.-d. coabitații, art. coabitației

coabitație s. f. (sil. co-a-) → abitație

COABITAȚIE s. v. coabitare.