clopotár sm [At: (a. 1707) IORGA, B.R. 70 / Pl: ~i / E: clopot + -ar] 1 (Înv) Fabricant de clopote (1). 2 (Rar) Vânzător de clopote. 3 Persoană care trage clopotele (1) la biserică. 4 (Îvp) Animal din fruntea tunnei, hergheliei etc. cu talangă la gât. 5 (Fig) Flecar. 6 (Îvr; fig) Persoană care încearcă să obțină ceva prin lingușire.

CLOPOTÁR, clopotari, s. m. 1. Persoană care trage clopotele (1) la biserică. 2. Persoană specializată în fabricarea clopotelor (1). – Clopot + suf. -ar.

CLOPOTÁR, clopotari, s. m. 1. Persoană care trage clopotele (1) la biserică. 2. Persoană specializată în fabricarea clopotelor (1). – Clopot + suf. -ar.

CLOPOTÁR, clopotari, s. m. Persoană care trage clopotele la o biserică. Ciubuc clopotarul de la mănăstirea Neamțului... făcuse un clopot mare la acea mănăstire, cu cheltuiala lui, și avea dragoste să-l tragă singur la sărbători mari; pentru aceea îi și zicea Clopotarul. CREANGĂ, P. 106. Plătește la clopotari, Să tragă clopote mari. SEVASTOS, C. 70.

clopotár s. m., pl. clopotári

clopotár s. m., pl. clopotári

CLOPOTÁR s. (prin Transilv.) sfăt. (~ la biserică.)

CLOPOTÁR ~i m. Persoană care trage clopotele. /clopot + suf. ~ar

clopotar m. 1. turnător de clopote; 2. cel ce toacă și trage clopotele; 3. berbecele dinaintea turmei cu clopotul de gât.

clopotár m. Cel care trage clopotele. Cel care fabrică saŭ vinde clopote. Cel care face curte (lingușește). Animalu care merge cu clopotu orĭ cu talanga înaintea turmeĭ.

CLOPOTAR s. (prin Transilv.) sfăt. (~ la biserică.)