CLĂNCĂIT s. n. (Pop.) Faptul de a clăncăi; zgomot produs de lovirea a două obiecte; clancăt. – V. clăncăi.

clăncăit sn [At: BĂLCESCU, M. V. 369/5 / V: ~ngăit / Pl: ~uri / E: clăncăi] Clăncăire.

CLĂNCĂIT s. n. Faptul de a clăncăi; zgomot produs de lovirea a două obiecte; clancăt. – V. clăncăi.

CLĂNCĂIT s. n. Acțiunea de a clăncăi și zgomotul produs de obiectele care clăncăiesc; clancăt. Clăncăitul paloșelor, strigările luptătorilor, fumul prafului... răspîndeau... spaima morții. BĂLCESCU, O. II 244.

CLĂNCĂIT ~uri n. Sunet caracteristic produs prin lovirea limbii de cerul gurii. /v. a clăncăi

clăncăit (clăngăit) n. sunet de clopoței și sgomotul armelor ce se întreciocnesc: clăngăitul paloșelor BĂLC.

CLĂNCĂI, pers. 3 clăncăie, vb. IV. Intranz. (Pop.; despre două obiecte) A produce un zgomot caracteristic în urma lovirii lor. – Clanc + suf. -ăi.

clăncăi vi [At: CANTEMIR, I. I. I, 150 / V: ~ngăi / Pzi: ~esc / E: clanc + -ăi] (D. două obiecte) A produce un sunet specific în urma ciocnirii.

clăngăi vi vz clăncăi

clăngăit sn vz clăncăit

CLĂNCĂI, pers. 3 clăncăie, vb. IV. Intranz. (Despre două obiecte) A produce un zgomot caracteristic în urma lovirii lor. – Clanc + suf. -ăi.

CLĂNCĂI, clăncăiesc, vb. IV. Intranz. A produce zgomotul redat prin onomatopeea «clanc».

A CLĂNCĂI pers. 3 clăncăie intranz. A produce un clăncăit; a face „clanc-clanc”. /clanc + suf. ~ăi

clăncăì (clăngăì) v. 1. a suna (de clopote); 2. a face sgomot ciocnindu-se (vorbind de arme). [Onomatopee].

clăngăì v. V. clăncăì.

clăncăit (pop.) s. n.

clăncăit (pop.) s. n.

clăncăit s. n.

clăncăi (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 3 clăncăie, imperf. 3 pl. clăncăiau; conj. prez. 3 să clăncăie

clăncăi (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 3 clăncăie, imperf. 3 sg. clăncăia; conj. prez. 3 să clăncăie

clăncăi vb., ind. și conj. prez. 3 sg. clăncăie, imperf. 3 sg. clăncăia