2 intrări

16 definiții


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

clăncăít sn [At: BĂLCESCU, M. V. 369/5 / V: ~ngăít / Pl: ~uri / E: clăncăi] Clăncăire.

CLĂNCĂÍT s. n. (Pop.) Faptul de a clăncăi; zgomot produs de lovirea a două obiecte; clancăt. – V. clăncăi.

CLĂNCĂÍT s. n. Faptul de a clăncăi; zgomot produs de lovirea a două obiecte; clancăt. – V. clăncăi.

CLĂNCĂÍT s. n. Acțiunea de a clăncăi și zgomotul produs de obiectele care clăncăiesc; clancăt. Clăncăitul paloșelor, strigările luptătorilor, fumul prafului... răspîndeau... spaima morții. BĂLCESCU, O. II 244.

CLĂNCĂÍT ~uri n. Sunet caracteristic produs prin lovirea limbii de cerul gurii. /v. a clăncăi

clăncăit (clăngăit) n. sunet de clopoței și sgomotul armelor ce se întreciocnesc: clăngăitul paloșelor BĂLC.

clăncăí vi [At: CANTEMIR, I. I. I, 150 / V: ~ngăí / Pzi: ~ésc / E: clanc + -ăi] (D. două obiecte) A produce un sunet specific în urma ciocnirii.

CLĂNCĂÍ, pers. 3 clắncăie, vb. IV. Intranz. (Pop.; despre două obiecte) A produce un zgomot caracteristic în urma lovirii lor. – Clanc + suf. -ăi.

CLĂNCĂÍ, pers. 3 clắncăie, vb. IV. Intranz. (Despre două obiecte) A produce un zgomot caracteristic în urma lovirii lor. – Clanc + suf. -ăi.

CLĂNCĂÍ, clăncăiesc, vb. IV. Intranz. A produce zgomotul redat prin onomatopeea «clanc».

A CLĂNCĂÍ pers. 3 clăncăie intranz. A produce un clăncăit; a face „clanc-clanc”. /clanc + suf. ~ăi

clăncăì (clăngăì) v. 1. a suna (de clopote); 2. a face sgomot ciocnindu-se (vorbind de arme). [Onomatopee].


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

clăncăí (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 3 clắncăie, imperf. 3 sg. clăncăiá; conj. prez. 3 să clắncăie

clăncăí vb., ind. și conj. prez. 3 sg. clăncăie, imperf. 3 sg. clăncăiá

Intrare: clăncăit
substantiv neutru (N29)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • clăncăit
  • clăncăitul
  • clăncăitu‑
plural
genitiv-dativ singular
  • clăncăit
  • clăncăitului
plural
vocativ singular
plural
Intrare: clăncăi
verb (V343)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • clăncăi
  • clăncăire
  • clăncăit
  • clăncăitu‑
  • clăncăind
  • clăncăindu‑
singular plural
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
a II-a (tu)
a III-a (el, ea)
  • clăncăie
(să)
  • clăncăie
  • clăncăia
  • clăncăi
  • clăncăise
plural I (noi)
a II-a (voi)
a III-a (ei, ele)
  • clăncăie
(să)
  • clăncăie
  • clăncăiau
  • clăncăi
  • clăncăiseră
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

clăncăit

  • 1. popular Faptul de a clăncăi; zgomot produs de lovirea a două obiecte.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC sinonime: clancăt un exemplu
    exemple
    • Clăncăitul paloșelor, strigările luptătorilor, fumul prafului... răspîndeau... spaima morții. BĂLCESCU, O. II 244.
      surse: DLRLC

etimologie:

  • vezi clăncăi
    surse: DEX '09 DEX '98

clăncăi

  • 1. popular (Despre două obiecte) A produce un zgomot caracteristic în urma lovirii lor.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC

etimologie:

  • Clanc + sufix -ăi.
    surse: DEX '09 DEX '98