3 intrări

24 de definiții (maximum 20 afișate)

arată toate definițiile

clănțăníre sf [At: EMINESCU, N., 110 / Pl: ~ri / E: clănțăní] 1 Ciocnire ritmică a dinților. 2 Ciocnire cu zgomot a fălcilor. 3 Producere a unui zgomot specific prin lovirea unor obiecte de metal sau de sticlă. 4 Apăsare pe clanța ușii. 5 (Fig; dep) Flecăreală. 6 (Fig) Ironizare. 7 (Fig) Ceartă. 8 (Rar) Lătrat.

CLĂNȚĂNÍRE, clănțăniri, s. f. Acțiunea de a clănțăni și rezultatul ei. – V. clănțăni.

CLĂNȚĂNÍRE, clănțăniri, s. f. Acțiunea de a clănțăni și rezultatul ei. – V. clănțăni.

CLĂNȚĂNÍRE, clănțăniți, s. f. Acțiunea de a clănțăni și rezultatul ei; zgomotul produs prin ciocnirea ritmică a dinților, a unor obiecte de metal etc. Tremura... ca varga și i-ai fi auzit clănțănirea dinților. EMINESCU, N. 110.

clănțăníre s. f., g.-d. art. clănțănírii; pl. clănțăníri

clănțăníre s. f., g.-d. art. clănțănírii; pl. clănțăníri

CLĂNȚĂNÍRE s. v. clănțănit.

clănțăni [At: NEGRUZZI, S. I, 295 / V: clen~, clențení / Pzi: ~nésc / E: clanț + -ăni] 1 vi (D. dinți) A se ciocni ritmic (de frig sau frică). 2 vi (D. fălcile animalelor) A se ciocni cu zgomot. 3 vi A produce un zgomot specific prin lovirea unor obiecte de metal sau de sticlă. 4 vi A apăsa repetat și zgomotos clanța ușii. 5 vi (Fig; dep) A flecări. 6 vir (Fig) A împunge cu vorba. 7 vr A se certa. 8 vi (Rar; d. căței) A lătra.

CLĂNȚĂNÍ, clănțănesc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre dinți) A se ciocni unul de altul cu zgomot și în mod ritmic (de frig, de frică etc.); (despre fălcile animalelor) a trosni (la vederea sau la devorarea prăzii). 2. A produce un zgomot caracteristic prin lovirea ritmică a unor obiecte de metal sau de sticlă. ♦ A apăsa repetat, cu violență și cu zgomot de clanța unei uși. 3. Fig. (Peior.) A vorbi mult; a flecări. ♦ Refl. recipr. A se certa (ușor), a se ciorovăi. [Prez. ind. și: clắnțăn.Var.: (pop.) clențăní, clențení vb. IV] – Clanț + suf. -ăni.

CLĂNȚĂNÍ, clănțănesc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre dinți) a se ciocni unul de altul cu zgomot și în mod ritmic (de frig, de frică etc.); (despre fălcile animalelor) a trosni (la vederea sau la devorarea prăzii). 2. A produce un zgomot caracteristic prin lovirea ritmică a unor obiecte de metal sau de sticlă. ♦ A apăsa repetat, cu violență și cu zgomot de clanța unei uși. 3. Fig. (Peior.) A vorbi mereu; a flecări. ♦ Refl. recipr. A se certa (ușor), a se ciorovăi. [Var.: (pop.) clențăní, clențení vb. IV.] – Clanț + suf. -ăni.

CLĂNȚĂNÍ, clănțănesc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre oameni sau animale, de obicei întărit prin «din dinți» sau urmat de determinări cauzale) A-și ciocni dinții în mod ritmic (de frig, de frică etc.). Se sculară toate dihoniile și unde începură să răgească și să clănțănească din dinți, de te apuca fiorile morții de frică. POPESCU, B. II 22. A-nceput să tremure, clănțănind ca-n toiul frigurilor. CARAGIALE, O. III 47. Au început a clănțăni și ceilalți de frig, de sărea cămeșa de pe dînșii. CREANGĂ, P. 254. ◊ (Cu inversarea construcției) Dinții îi clănțăneau de frig. BART, E. 238. Cluceru ținea porunca domnească in mînă și dinții îi clănțăneau în gură. GHICA, S. A. 52. ◊ Tranz. (Neobișnuit) Un gust de pine cazonă, acră, îi umplu gura, clănțăni dinții în gol, oftă urmărind mai departe, cu gîndul, armata aceea fumurie. CAMILAR, N. II 140. 2. A produce un zgomot caracteristic prin lovirea ritmică a unor obiecte de metal sau de sticlă. A clănțăni din clește. ▭ (în forma clențăni) Marcu... purcedea, Din oțele clențănind Și din gură chiuind. ALECSANDRI, la TDRG. ◊ (Cu inversarea construcției) Gîtul șipului începu să clănțănească tare pe buzele paharului. CARAGIALE, O. I 291. ♦ A mișca repetat, cu zgomot, clanța ușii. Nanina... clănțăni și strigă și mai tare: deschideți! D. ZAMFIRESCU, la TDRG. 3. Fig. A vorbi mereu, a flecări. (în forma clențeni) Nu mai clențeni... și ieși afară! ALECSANDRI, T. I 32. ♦ Refl. reciproc. A se certa, a se sfădi. Spune-i așa papistașului, că noi n-avem știință midtă, dar slujba ne-o facem; și că nu vreau să mă clănțănesc cu el. SADOVEANU, Z. C. 48. O luam razna prin sat și mă bucuram nespus cînd vedeam pe Moș Vîrlan clănțănindu-se cu răzeșii de pe la noi, de altfel cu toții guri foarte agere. SADOVEANU, O. A. II 104. – Prez. ind. și; clănțăn (DUMITRIU, N. 72). – Variante: clanțăí (NEGRUZZI, S. I 152), clențăní, clențení vb. IV.

!clănțăní (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. clănțănésc/ clắnțăn, imperf. 3 sg. clănțăneá; conj. prez. 3 să clănțăneáscă/să clắnțăne

clănțăní vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. clănțănésc, imperf. 3 sg. clănțăneá; conj. prez. 3 sg. și pl. clănțăneáscă

clănțăní vb., ind. prez. pers. 1 sg. clănțănesc / clănțăn

CLĂNȚĂNÍ vb. a dârdâi. (Îi ~ dinții.)

CLĂNȚĂNÍ vb. v. ciondăni, ciorovăi, flecări, îndruga, pălăvrăgi, sporovăi, trăncăni.

A SE CLĂNȚĂNÍ mă ~ésc intranz. A se certa ușor pentru lucruri mărunte; a se ciondăni; a se ciorovăi. /clanț + suf. ~ăni

A CLĂNȚĂNÍ ~ésc intranz. 1) (despre dinți) A se ciocni repetat și cu zgomot unul de altul (de frig, de frică etc.). 2) (despre obiecte metalice sau de sticlă) A produce un clănțănit; a face „clanț-clanț”. 3) fig. A vorbi mult și fără rost; a clămpăni; a flecări; a pălăvrăgi; a trăncăni. /clanț + suf. ~ăni

clănțănì v. a lovi taie și des clanța ușii: l. a toca dinții în gură de frig; 2. fig. a flecări într’una; 3. a lătra ca cățeii cei mici. [Onomatopee].

clănțănésc v. intr. (rut. kláncati, a. î.; sîrb. klancati, a osteni. V. clanț). Se zice despre lucrurile care fac clanț, ca bucățile de metal, dințiĭ ș. a.: foarfecele clănțănește în mîna bărbieruluĭ, dințiĭ clănțănesc de frig. Fig. Iron. Vorbesc mult și în deșert, clămpănesc.

Intrare: clănțăni (1 clănțăn)
clănțăni (1 clănțăn) verb grupa a IV-a conjugarea a IV-a
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) clănțăni clănțănire clănțănit clănțănind singular plural
clănțăne clănțăniți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) clănțăn (să) clănțăn clănțăneam clănțănii clănțănisem
a II-a (tu) clănțăni (să) clănțăni clănțăneai clănțăniși clănțăniseși
a III-a (el, ea) clănțăne (să) clănțăne clănțănea clănțăni clănțănise
plural I (noi) clănțănim (să) clănțănim clănțăneam clănțănirăm clănțăniserăm, clănțănisem*
a II-a (voi) clănțăniți (să) clănțăniți clănțăneați clănțănirăți clănțăniserăți, clănțăniseți*
a III-a (ei, ele) clănțăne (să) clănțăne clănțăneau clănțăni clănțăniseră
Intrare: clănțănire
clănțănire substantiv feminin
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular clănțănire clănțănirea
plural clănțăniri clănțănirile
genitiv-dativ singular clănțăniri clănțănirii
plural clănțăniri clănțănirilor
vocativ singular
plural
Intrare: clănțăni (1 clănțănesc)
clănțăni (1 clănțănesc) verb grupa a IV-a conjugarea a VI-a
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) clănțăni clănțănire clănțănit clănțănind singular plural
clănțănește clănțăniți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) clănțănesc (să) clănțănesc clănțăneam clănțănii clănțănisem
a II-a (tu) clănțănești (să) clănțănești clănțăneai clănțăniși clănțăniseși
a III-a (el, ea) clănțănește (să) clănțănească clănțănea clănțăni clănțănise
plural I (noi) clănțănim (să) clănțănim clănțăneam clănțănirăm clănțăniserăm, clănțănisem*
a II-a (voi) clănțăniți (să) clănțăniți clănțăneați clănțănirăți clănțăniserăți, clănțăniseți*
a III-a (ei, ele) clănțănesc (să) clănțănească clănțăneau clănțăni clănțăniseră
* Formă nerecomandată sau greșită – (arată)