2 intrări

12 definiții

clăcuíre sf [At: (a. 1792) URICARIUL I, 352 / Pl: ~ri / E: clăcui] Clăcășire.

clăcuí vi [At: ANON. CAR. / Pzi: ~ésc / E: clacă] A clăcăși.

CLĂCUÍ, clăcuiesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A clăcăși. – Clacă + suf. -ui.

CLĂCUÍ, clăcuiesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A clăcăși. – Clacă + suf. -ui.

CLĂCUÍ, clăcuiesc, vb. IV. Intranz. (Învechit) A clăcăși. [Clăcașii] clăcuiau, adică plăteau proprietarului în muncă chiria pămîntului pe care locuiau și în care se hrăneau. GHICA, S. A. 35.

clăcuí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. clăcuiésc, imperf. 3 sg. clăcuiá; conj. prez. 3 să clăcuiáscă

clăcuí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. clăcuiésc, imperf. 3 sg. clăcuiá; conj. prez. 3 sg. și pl. clăcuiáscă

CLĂCUÍ vb. v. clăcăși.


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

clăcuí, clăcuiesc, vb. tranz. – (reg.) A munci în clacă, fără plată (Memoria, 2004); clăcăși. – Din clacă + suf. -ui (DER, DEX, MDA).

clăcuí, clăcuiesc, vb. tranz. – A munci în clacă, fără plată (Memoria 2004). – Din clacă + -ui.

Intrare: clăcui
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) clăcui clăcuire clăcuit clăcuind singular plural
clăcuiește clăcuiți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) clăcuiesc (să) clăcuiesc clăcuiam clăcuii clăcuisem
a II-a (tu) clăcuiești (să) clăcuiești clăcuiai clăcuiși clăcuiseși
a III-a (el, ea) clăcuiește (să) clăcuiască clăcuia clăcui clăcuise
plural I (noi) clăcuim (să) clăcuim clăcuiam clăcuirăm clăcuiserăm, clăcuisem*
a II-a (voi) clăcuiți (să) clăcuiți clăcuiați clăcuirăți clăcuiserăți, clăcuiseți*
a III-a (ei, ele) clăcuiesc (să) clăcuiască clăcuiau clăcui clăcuiseră
Intrare: clăcuire
clăcuire
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular clăcuire clăcuirea
plural clăcuiri clăcuirile
genitiv-dativ singular clăcuiri clăcuirii
plural clăcuiri clăcuirilor
vocativ singular
plural
* Formă nerecomandată sau greșită – (arată)