2 intrări

3 definiții

ciumărire sf [At: H XII, 92 / Pl: ~ri / E: ciumări] (Reg) 1 Acrire. 2 Mâniere. 3 Supărare.

ciumărí vr [At: Lm / Pzi: ~résc / E: cf vsl чeмep] (Reg) 1 A se acri. 2 A se mânia. 3 A se supăra.

ciumărí (-résc, -ít), vb. refl. 1. A se înăcri, a deveni acru. – 2. A se supăra. – Var. ciumărî, ciumăra. Sl. čemerĭ „otravă” (DAR). Puțin probabilă explicația lui Philippide, Bausteine, 51, pe baza gr. χυμοῦ ῥοή. – Der. ciumărit (var. ciumărat, ciumăros), adj. (astringent); ciumărică (var. ciumurică), s. f. (cimbru, Satureja hortensis), din bg. čemerika, cf. mag. csomorika (Conev 46; DAR). Din aceeași rădăcină sl. provine, prin intermediul mag. csömöröl, vb. ciumurlui (a provoca indigestie, a se întoarce stomacul pe dos, a tulbura), cf. Drăganu, Dacor., I, 317; DAR; Gáldi, Dict., 117, cu var. cermălui.

Intrare: ciumări
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) ciumări ciumărire ciumărit ciumărind singular plural
ciumărește ciumăriți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) ciumăresc (să) ciumăresc ciumăream ciumării ciumărisem
a II-a (tu) ciumărești (să) ciumărești ciumăreai ciumăriși ciumăriseși
a III-a (el, ea) ciumărește (să) ciumărească ciumărea ciumări ciumărise
plural I (noi) ciumărim (să) ciumărim ciumăream ciumărirăm ciumăriserăm, ciumărisem*
a II-a (voi) ciumăriți (să) ciumăriți ciumăreați ciumărirăți ciumăriserăți, ciumăriseți*
a III-a (ei, ele) ciumăresc (să) ciumărească ciumăreau ciumări ciumăriseră
Intrare: ciumărire
ciumărire
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular ciumărire ciumărirea
plural ciumăriri ciumăririle
genitiv-dativ singular ciumăriri ciumăririi
plural ciumăriri ciumăririlor
vocativ singular
plural
* Formă nerecomandată sau greșită – (arată)