2 intrări

23 de definiții (maximum 20 afișate)

arată toate definițiile

ciuleá sf [At: (a. 1875) ap. TDRG / Pl: ~éle / E: tc çilç] (Îvr) 1 Jurubiță. 2 Scul. 3 Mănunchi.

CIULEÁ s. v. jurubiță.

ciuleá (-éle), s. f. – (Înv.) Scul. Tc. çile (Cihac, II, 567). Sec. XIX.

ciuleà f. 1. sucitură de foi de tutun; 2. jurubiță: o ciulea de ață. [Turc. ČILÈ, ghem, pachet].

cĭuleá f., pl. ele (turc. čilè, ghem, pachet). Munt. Sucitură, sul de foĭ de tutun. Ață înfășurată pe un sul de hîrtie.

ciulí1 [At: CONTEMPORANUL I, 457 / Pzi: ~lésc / E: nct] (Trs; Mol) 1 vr A se tupila. 2 vi A spune pe ocolite.

ciulí2 vt [At: CANTEMIR, ap. DDRF / V: (reg) ciurí, ciurlí / Pzi: ~lésc / E: srb čuljiti] 1 (Înv) A reteza vârful urechii unui animal Si: a ciulica (1). 2 (Îrg) A rotunji capul buștenilor spre a-i trage pe zăpadă. 3 (D. animale; complinit de obicei de „urechea” sau „urechile”) A mișca urechile pentru a capta mai bine sunetele Si: a ciula, a ciulica (3). 4 (Nob, d. animale) A da din coadă Si: (reg) a ciulica (4). 5 (Nob) A-și răsuci mustața Si: a ciulica (5). 6 (Fig; d. oameni) A asculta foarte atent Si: a ciulica (6). 7 (Fig; d. oameni) A deveni atent Si: a ciulica (7).

CIULÍ, ciulesc, vb. IV. Tranz. 1. (Despre animale) A ridica urechile ținându-le drept în sus (pentru a-și încorda auzul). 2. Fig. (Despre oameni) A-și încorda auzul pentru a desluși un zgomot, a asculta cu atenția încordată. – Cf. sb. čuljiti.

CIULÍ, ciulesc, vb. IV. Tranz. 1. (Despre animale) A ridica urechile ținându-le drept în sus (pentru a-și încorda auzul). 2. Fig. (Despre oameni) A-și încorda auzul pentru a desluși un zgomot, a asculta cu atenția încordată. – Cf. scr. čuljiti.

CIULÍ, ciulesc, vb. IV. Tranz. (Urmat de determinarea «urechea» sau «urechile») 1. (Despre animale) A ridica urechile, ținîndu-le drept în sus (ca semn de încordare a auzului); a asculta cu luare-aminte (presimțind o primejdie). Caii sforăiau, suflau greu, mișcind urechile ciulite, fremătătoare. DUMITRIU, V. L. 8. Caii, la o parte, sfârșiseră mîncarea de dimineață și stăteau cu urechile ciulite, ascultând zvonul depărtărilor. SADOVEANU, O. VI 43. Tărcuș se așeză iar de-a dreptul pe pămînt. După o clipă își ciuli urechile. SADOVEANU, P. M. 147. În creștetul pădurii... ciulea urechile un lup. GALACTION, O. I 269. [Măgarul] ciuli urechile și, fluturând din cap, se depărtă. VLAHUȚĂ, O. A. 88. Au început să sforăie caii și să-și ciulească urechile. CARAGIALE, 0. III 102. ◊ (Rar, fără determinări) [Cîinele] zărește o clipă pe Sanda, se oprește, ridică capid, ciulește și începe a scheauna încet. SLAVICI, N. I 34. 2. (Despre oameni) A-și încorda auzul pentru a desluși un zgomot (îndepărtat), pentru a asculta cu luare-aminte. [Lumea] se înghesuise ciorchine și iși ciulea urechile. PAS, L. I 142. Copiii se joacă și tu pîndești vorba, cu urechile ciulite. DELAVRANCEA, S. 264.

ciulí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ciulésc, imperf. 3 sg. ciuleá; conj. prez. 3 să ciuleáscă

ciulí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ciulésc, imperf. 3 sg. ciuleá; conj. prez. 3 sg. și pl. ciuleáscă

CIULÍ vb. (Mold.) a ciușdi. (Calul își ~ urechile.)

CIULÍ vb. v. olări, teși.

ciulí (-lésc, – ít), vb.1. A (se) ghemui, a (se) încolăci. – 2. Despre cai și animale în general, a ridica urechile ținîndu-le drept în sus. – 3. A-și încorda auzul. – 4. A tăia urechile. – 5. (Maram.) A rotunji extremitatea unui trunchi. – Mr. ciulescu, ciulire. Este var. redusă de la ciuciuli „a (se) ghemui”, cum demonstrează identitatea de sensuri. Pentru posibilitatea acestei reduceri, cf. ciuciulean, „zbîrciog, ciupercă”, cu var. ciulean. Autorilor DAR le-a scăpat probabil acestă explicație, în ciuda var. ciuciuli, ciuciula, ciucela, pe care le citează, deoarece dicționarele nu cunosc sensul 1, care este totuși curent de la Budai-Deleanu (lupul flămînd care sub deasă tufă ciulit pe pîntece zace) pînă la V. Voiculescu (l-am găsit dimineața ciulit lîngă un trunchi). Tot DAR cunoaște vb. ciuli, „a (se) ghemui” dar îl citează separat, ca var. de la aciua, ceea ce nu pare posibil. Sînt puțin probabile der. din sb. čuliti (Cihac, II, 58) sau din lat. *ciullire, gr. ϰυλλῶ „a răsuci” (Philippide, Bausteine, 54; Pascu, I, 193). Der. ciul, adj. (cu urechile tăiate), mr. ciul, deverbal de la cuvîntul anterior, ca mototol de la mototoli. După altă opinie (Pascu, I, 193; Diculescu, 428; DAR; Pușcariu, Lr., 260), din gr. ϰύλλος „tăiat”. Este cuvînt care apare în bg. čul „cu urechie tăiate” sau „cu urechi mici”, sb. čule „cu urechi mici”,, mag. csul(y)a „cu urechile tăiate”, toate împrumuturi probabile din rom. (după Cihac, rom. ar proveni din sb.). Ciulei, s. m. (nume de cîine; Ceratocarpus arenaria); ciuliu, s. m. (ciot de creangă).

A CIULÍ ~ésc tranz.: ~ urechile a) a ridica urechile în sus pentru a auzi mai bine; b) a-și încorda auzul. /<sb. țuljiti

ciulì v. a ținea urechile drept în sus (vorbind de cai, măgari și catâri). [Serb. ČULITI].

cĭulésc v. tr. (nsl. čuliti, sîrb. ćuliti, id. V. cĭul). Se zice despre caĭ și alte animale care întorc urechile înainte (orĭ și´napoĭ) cînd aud un zgomot neobișnuit. Fig. Fam. Ascult cu atențiune: cĭulițĭ urechile, măĭ! Mă răsucesc (mă cĭucĭulețesc), vorbind de frunze cînd e arșiță. Mold. sud. Se zice despre poame cînd încep să se coacă. V. pîrguĭesc.


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

CIULÍ vb. (Mold.) a ciușdi. (Calul își ~ urechile.)

Intrare: ciuli
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) ciuli ciulire ciulit ciulind singular plural
ciulește ciuliți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) ciulesc (să) ciulesc ciuleam ciulii ciulisem
a II-a (tu) ciulești (să) ciulești ciuleai ciuliși ciuliseși
a III-a (el, ea) ciulește (să) ciulească ciulea ciuli ciulise
plural I (noi) ciulim (să) ciulim ciuleam ciulirăm ciuliserăm, ciulisem*
a II-a (voi) ciuliți (să) ciuliți ciuleați ciulirăți ciuliserăți, ciuliseți*
a III-a (ei, ele) ciulesc (să) ciulească ciuleau ciuli ciuliseră
Intrare: ciulea
ciulea
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular ciulea ciuleaua
plural ciulele ciulelele
genitiv-dativ singular ciulele ciulelei
plural ciulele ciulelelor
vocativ singular
plural
* Formă nerecomandată sau greșită – (arată)