ciuhei sn vz ciovei

ciovei sn [At: (a. 1824) URICARIUL XX, 345/4 / V: ciovoi, ciuhei, ciuvei, șofen / Pl: ~ee / E: nct] (Reg; mpl) 1 Ciubăr. 2 (Lpl) Vase folosite la stână. 3 (Lpl) Vase de bucătărie. 4 Obiect casnic (vechi și fără valoare).

ciovoi sn vz ciovei

ciucă⁴ sf vz ciuhă

ciufă sf vz ciuhă

ciuhă sf [At: (a. 1833) IORGA, S. D. XXII, 201 / V: ~ucă, ~ufă, (Mol) ~hlă / Pl: ~he, ~hi / E: pbl bg чухъл] (Reg) 1 Sperietoare pentru păsări. 2 Semn de opreliște în lanuri contra păscutului vitelor. 3 (Fig; șîc ~-ca-dunii) Femeie foarte urâtă. 4 Semn care arată până unde a înaintat munca câmpului. 5 Bucată de ogor pe care o are de secerat un grup de oameni. 6 (Înv) Stâlp uns cu rășină sau cu smoală care se aprindea pe un deal când veneau dușmanii. 7 Semn (de orice fel) pus pe un vârf de deal sau de munte. 8 (Fig) Femeie slabă. 9 Semn pus la casa miresei, la nuntă.

ciuvei sn vz ciovei

ciuvoi sn vz ciovei

CIOVEI, cioveie, s. n. (Mai ales la pl.) Obiect casnic sau de gospodărie, în special vas (de lemn), găleată, putină, oală etc.; unealtă veche. Numai lelea Ileana a mai rămas o vreme singură, descîntînd cioveiele și stupind focul. SADOVEANU, N. F. 72. Focul pîlpîia în vatră și gazornița ardea pe prichiciul hornului, împrăștiind în bordeiul strîmt și peste cioveiele grămădite în colțuri lumina-i roșcată. SADOVEANU, O. I 352. – Variantă: ciuvei (CONTEMPORANUL, VII 255, ȘEZ. I 280) s. n.

CIUVEI s. n. v. ciovei.

CIOVEI, cioveie, s. n. Obiect casnic, în special vas (de lemn); unealtă veche. [Var.: ciuvei s. n.] – Sas șof (= germ. Schaff) + suf. -ei.

CIUHĂ ~e f. pop. Sperietoare pentru păsări; matahală; momâie. /cf. ciuf

cĭovéĭ și cĭuvéĭ n., pl. eĭe (sîrb. čivija, bucățică de lemn. Cp. și cu it. civaie, legume). Nord. Pl. Cĭorcĭoboate, hondrobeĭe, obĭecte casnice (cutiĭ, putinĭ, clondire ș. a.): în acest paravan încap multe cĭoveĭe ale caseĭ, ca într’o camară (Sadov. VR. 1911, 3, 384); ghemuit între bulendre și „ceoveĭe” într’un cort (N. N. Beldiceanu, CL. 1910, 12, 1145). – Și cĭuhăĭe, în Nț. și cĭuheĭe (rev. I. Crg. 5, 183), în Btș. șuveĭe. În Meh. șuveĭ, o bucată de lemn de aruncat într’un pom ca să cadă poamele.

cĭufă f. V. cĭuhă.

cĭúhă f., pl. e (rudă cu cĭuf 1 și 2, cu bg. čuhal, un fel de bufniță, scops zorca, și cu ung. csova, cĭuhă. Cp. și cu cilihoaĭe). Est. Mănunchĭ de paĭe (momîrlan) orĭ de zdrențe atîrnat ca semn orĭ ca sperietoare într’un lan. Cap cĭufulit (buhos). Om urît. – Și cĭuhlă și cĭufă. V. păuză.

cĭuvéĭ, V. cĭoveĭ.

ciovei (reg.) s. n., pl. cioveie

ciovei (reg.) s. n., pl. cioveie

ciovei s. n., pl. cioveie

CIOVEIE s. pl. v. boarfe, bulendre, calabalâc, catrafuse, troace, țoale.

CIUHĂ s. v. momâie, sperietoare.

cioveie s. pl. v. BOARFE. BULENDRE. CALABALÎC. CATRAFUSE. TROACE. ȚOALE.

ciuhă s. v. MOMÎIE. SPERIETOARE.

ciovei (-ie), s. n. – Hîrb; se spune în general despre obiecte casnice vechi și fără valoare, și mai cu seamă despre vasele de lemn. Origine incertă. Ar putea fi sl. čvanĭ „găleată de lemn,” de unde și ciuvai (var. Trans., cioban, Banat, ciuvan), s. n. (albie; găleată) și ciuvaie, s. f. (bute; oală); cf. ciobacă. După Mîndrescu și DAR, din germ. Schaff „vas de lemn”; Scriban se referă la sb. čivija „lemn”. Pentru ciubeică, cf. ciubuc.

ciuhă, ciuhe, s.f. – (reg.) 1. Sperietoare pentru păsări în lanurile de cereale (ALR, 1956: 46); păpușă (Săpânța); spaimă (Borșa); moș (Hoteni) (ALRRM, 1973: 822). 2. Bufniță. 3. Om urât. ♦ (onom.) Ciuhan, nume de familie în Maramureș; Ciuha, poreclă frecventă dată persoanelor cu un aspect dezagreabil. Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei cu sensul de „momâie” (DRT, 2010). – Din săs. čuha, cf. germ. Scheuche „sperietoare, momâie” (NDU); din ciuf (DER).

ciuhă, -e, s.f. – Sperietoare pentru păsări în lanurile de cereale (ALR 1956: 46); păpușă (Săpânța); spaimă (Borșa); moș (Hoteni) (ALR 1973: 822). Ciuha, poreclă frecventă dată persoanelor cu un aspect dezagreabil. – Din săs. čuha, cf. germ. Scheuche (NDU).