ciudít, ~ă a [At: CARAGIALE, T. I, 65 / Pl: ~iți, ~e / E: ciudi] (Înv) 1 Neliniștit. 2 Curios.

CIUDÍT, -Ă, ciudiți, -te, adj. (Rar) Care se ciudește; neliniștit, curios. Dragomir (ciudit din ce în ce): Ce? CARAGIALE, O. I 271.

ciudí vr [At: CORESI, EV. 375/12 / Pzi: ~désc / E: vsl чоудити] (Înv) 1 A se minuna. 2 (Înv) A se mira. 3 (Înv) A se frământa (sufletește). 4 (Reg) A fi cuprins de ciudă Si: a se înciuda, a se supăra, a se necăji.

CIUDÍ, ciudesc, vb. IV. Refl. 1. (Rar) A fi cuprins de ciudă; a se necăji, a se irita, a se supăra, a se mînia. V. înciuda. Mulți ziceau că Ionu Bodii nu-i nici o primejdie pentru fetele lor tinere și se ciudeau că le măritară așa de tinere. AGÎRBICEANU, S. P. 23. Și-acum stînd afară, Fira se ciudește Și mi se sfădește. COȘBUC, P. II 143. Pizma întrase-n ele, și se ciudeau toată ziua că au ajuns a fi supuse celei mai tinere. RETEGANUL, P. II 26. Scoase niște haine pe care le îmbrăcă, ciudindu-se că nu știa cum să le întrebuințeze. ISPIRESCU, L. 148. 2. (Învechit) A se frămînta cu gîndul, a fi neliniștit; a se întreba. Bărbatul singur în bordei S-a pomenit așa ca-mpins Cu gîndul la femei, Și se ciudea ce-i asta iară?... Nebune sînt? Ori ce le-a prins De stau așa pe-afară? COȘBUC, P. I 256. Ajunseră la împăratul, tatăl băiatului, carele îi aștepta și se ciudea de atîta întîrziere. ISPIRESCU, L. 38.

A SE CIUDÍ mă ~ésc intranz. 1) pop. A fi cuprins de ciudă; a se înciuda. 2) înv. A fi cuprins de neliniște; a intra în griji; a se îngrijora; a se neliniști; a se frământa; a se agita. 3) înv. A fi cuprins de mirare (sau de admirație); a rămâne mirat; a se mira; a se minuna; a se uimi. /<sl. țiuditien

ciudì v. 1. a se mira (sens ieșit din uz): în deșert dar ție mirarea și în zadar te ciudești PANN; 2. a se necăji: mă ciudiam cum de nu vine căruța ISP. [Locuțiunea a se ciudi de necaz: a se mâhni foarte («cum îl văzură zinele scăpat, se ciudiau de necaz că nu putură să-l prinză» ISP.) a servit de tranzițiune dela vechiul sens «a se mira» la cel modern «a se necăji»].

cĭudésc (mă) v. refl. (vsl. čuditi sen, a se mira. V. cĭudă). Rar azĭ. Mă mir. Mă încĭudez. (Vechĭ și ca v. tr. „a minuna”),

!ciudí (a se ~) (reg.) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se ciudéște, imperf. 3 sg. se ciudeá; conj. prez. 3 să se ciudeáscă

ciudí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ciudésc, imperf. 3 sg. ciudeá; conj. prez. 3 sg. și pl. ciudeáscă

CIUDÍ vb. v. agasa, cruci, enerva, indispune, irita, înciuda, minuna, mira, necăji, nedumeri, plictisi, sâcâi, supăra, uimi, ului.

ciudi vb. v. AGASA. CRUCI. ENERVA. INDISPUNE. IRITA. ÎNCIUDA. MINUNA. MIRA. NECĂJI. NEDUMERI. PLICTISI. SÎCÎI. SUPĂRA. UIMI. ULUI.

ciudí, ciudesc, vb. refl. – 1. A se supăra, a se întrista: „Mult s-au ciudit oamenii și s-au cântat babele de pățania fetei...” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 63). 2. (înv.) A se mira: „Lumea-ntreagă s-ar ciudi / Ce dragoste poate hi” (Papahagi, 1925: 207). 3. A se frământa sufletește, a se zbuciuma: „Da’ Mutu, cum vede secera cea strâmbă și cizma cea găurită într-un capăt, să ciudește că oare ce-o fi acelea?” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 244). – Din sl. čuditi sen „a se mira” (Scriban, DEX, MDA).

ciudí, vb. refl. – A se mira; a fi uimit: „Lumea-ntreagă s-ar ciudi / Ce dragoste poate hi” (Papahagi: 207). – Din ciudă.