Definiția cu ID-ul 906917:

CÍCĂ adv. (Familiar, cu valoare de verb unipersonal, făcînd adesea introducerea unui basm) 1. (Precedă o afirmație pusă pe socoteala altora) Se spune că..., lumea zice că..., precum se afirmă, după cum se crede. Cică-n munte, la povarnă, Plopii și răsurile Spun că vine-un vînt de iarnă, Răscolind pădurile. TOPÎRCEANU, 46. Și-a venit flăcăul, cică, Un voinic cum altul nu e! COȘBUC, P. I 180. Cică era odată o babă și un moșneag. CREANGĂ, P. 73. Așa am auzit. Cică i-o trăsnit ca să ieie pe cucoana Caliopi, vecina moșiei. ALECSANDRI, T. I 337. ◊ (Precedat de un «zice» pleonastic) Avea nevoie de dînșii în călătoria sa la Împăratul-Roș, care, zice, cică era un om răutăcios. CREANGĂ, P. 247. ♦ (Cu subiect la pers. 3; popular) El zice (sau ei zic) că... Moș Popa, cînd spune de evanghelie, cică să rabzi și iar să rabzi. DELAVRANCEA, S. 17. Ai să mergem să căutăm ceva de lucru, că burta, auzi, cică n-am mîncat de ieri, și cere, sărmana. ISPIRESCU, L. 275. 2. (Indică un sentiment de mirare sau de îndoială) E oare cu putință? auzi! Apoi cică să nu te strici de rîs! CREANGĂ, P. 254. Nici mai mult, nici mai puțin! Amu o scornit alta: cică să-i aducă pe fata împăratului-Roș! CREANGĂ, P. 234. ♦ Mai mult decît atîta. Aceluia îi dă fata; ba cică-i mai dă și jumătate din împărăția lui. CREANGĂ, P. 78. 3. (Povestitorul se face că admite ceea ce se spune, dar e convins că nu este așa) Chipurile; vorba vine! vorbă să fie! Mă țin la soare, ca pe un cocostîrc... ian așa... numai într-un picior, cică să mă învețe a face marș. ALECSANDRI T. 4. Și ce pușchi! Cică-s patrioți, liberali... demagogi... ALECSANDRI, P. 38.