chibzuință sf [At: URICARIUL I, 133/9 / V: ~ipz~ / Pl: ~țe / E: chibzui + -ință] 1 Judecată. 2 Socotință. 3 înțelepciune.

CHIBZUINȚĂ s. f. Examinare atentă a împrejurărilor, judecată cumpănită; chibzuială. După o scurtă dar temeinică chibzuință, ne hotărîrăm... să așteptăm cu răbdare. HOGAȘ, M. N. 160. Începu să se poarte cu Iana cu multă băgare de seamă și să-și măsoare vorbele și faptele cu șart și cu chibzuință. POPESCU, B. III 43.

CHIBZUINȚĂ s. f. Examinarea atentă a împrejurărilor, judecată cumpănită; chibzuială. – Din chibzui + suf. -ință.

CHIBZUINȚĂ ~e f. 1) Analiză atentă a situației. 2) Judecată cumpănită. /a chibzui + suf. ~ință

chibzuință f. chibzueală (mai statornică).

chibzuínță f., pl. e și (nord) ĭ. Chibzuĭală.

chipzuință sf vz chibzuință

chibzuință s. f., g.-d. art. chibzuinței

chibzuință s. f., g.-d. art. chibzuinței

chibzuință s. f., g.-d. art. chibzuinței

CHIBZUINȚĂ s. v. chibzuială.

CHIBZUINȚĂ s. chibzuială, chibzuire, cumințenie, cumpăt, cumpătare, înțelepciune, judecată, măsură, minte, moderație, rațiune, socoteală, socotință, tact, (livr.) continență, (rar) cuminție, ponderație, temperanță, (pop.) scumpătate, (înv. și reg.) sfat, (înv.) sămăluire, socoată, tocmeală, (fam.) schepsis, (fig.) cumpăneală, cumpănire. (Demonstrează multă ~.)

Chibzuință ≠ nechibzuință