chitit¹ sn [At: DOSOFTEI, V. S. II, 60 / Pl: ~uri / E: chiti¹] (Îrg) 1-6 Chitire¹ (1-6).

chitit², ~ă a [At: ANON. CAR. / V: chichit / Pl: ~iți, ~e / E: chiti¹] 1 (Înv) Împodobit cu flori. 2 (Pop) Dichisit. 3 (Înv) Curat. 4 (Înv; d. mâncăruri) Gătit. 5 (Înv; d. lemne) Aranjat. 6 (Reg) Chibzuit. 7 (Reg) Plănuit.

chitit³ sn [At: DA ms / Pl: ~uri / E: chiti²] (Înv) 1-3 Chitire² (1-3).

chitit⁴, ~ă a [At: I. NEGRUZZI, S. VI, 559 / Pl: ~iți, ~e / E: chiti²] (Reg) 1 (D. ființe sau lucruri) Remarcat. 2 Tras cu arma. 3 Nimerit.

CHITIT, -Ă, chitiți, -te, adj. (Popular) Chibzuit, socotit. Flăcăul era chitit la capul său și nu se da cu una cu două. CREANGĂ, P. 142.

CHITIT¹ adj. 1. (Ban.) Împodobit. Kitit. Ornatus. AC, 346; cf. LEX). MARS., 232. 2. (Mold.) Chibzuit, istet, priceput. Tu esti un om foarte chitit. B 1774, 36^r. Etimologie: chiti. Vezi și chiteală, chiti, chitire, chitit², chititură, nechitit, răschiti. Cf. h î t r u (1), o c o ș, r ă s ă j d u i t o r, s â m ă l u i t o r.

CHITIT² s. n. (Mold.) Chiteală. Să țînu cu postul și cu ruga și cu chititul s(vi)ntelor scripturi. DOSOFTEI, VS. Etimologie: chiti. Vezi și chiteală, chiti, chitire, chitit¹, chititură, nechitit, răschiti. Cf. c h i t e a l ă, c h i t i r e, c h i t i t u r ă, chiverniseală (1), chivernisire (1), sămăluință, sămăluire (2), s c h i v e r n i s e a l ă.

chitít, -ă (d. chitesc). Chibzuit, socotit, serios: om chitit la minte.

chichit, ~ă a vz chitit²