chițcăít sn vz chițăit

chițcăít, ~ă a [At: CREANGĂ, GL. / Pl: ~iți, ~e / E: ucr киткати] (Reg; d. oameni) 1 Circumspect. 2 Ticăit.

CHIȚCĂÍT, chițcăituri, s. n. 1. Chițăit. 2. Fig. Țîrîit. Cîmpul încropit vibra de chițcăitul ascuțit, prelung, tremurător și metalic al cristeilor și greierilor din iarbă. VLAHUȚĂ, O. A. 102.

CHIȚCĂÍT, chițcăituri, s. n. Chițăit. ♦ Fig. Țârâit, chirăit. Chițcăitul cristeilor. – V. chițcăi.

chiscui v vz chițăi

chițăí vi [At: ODOBESCU, S. III, 42 / V: ~țâí, ~țcăí, ~țcuí, ~țií, ~țuí / Pzi: 3 ~țăie / E: chiț] 1 (D. șoareci și șobolani) A scoate sunete ascuțite. 2 (Fig; d. obiecte) A scârțâi. 3 (Fig; d. persoane) A se văita. corectată

chițăít sn [At: VLAHUȚĂ, N. 24 / V: ~țcăít / Pl: ~uri / E: chițăi] 1 Sunet ascuțit specific pe care-1 scoate șoarecele. 2 (Fig; d. obiecte) Scârțâit. 3 (Fig d. oameni) Văicăreală.

chițcăi v vz chițăi

ghițăit, ~ă a vz chițăit

CHIȚĂÍ, pers. 3 chițăie, vb. IV. Intranz. A produce sunetul ascuțit caracteristic șoarecilor. Se pomeniră că se umple biserica de șoareci, de lilieci și de bufnițe, și începură a chițăi. ISPIRESCU, L. 99. Dihorul începu a chițăi în limba lui de lighioană. ODOBESCU, S. III 184. Erau unsprezece bursucei cari se zvîrcoleau, chițăind și mierlăind. ODOBESCU, S. III 42.

CHIȚĂÍT s. n. Faptul de a chițăi. Chițăitul șoarecilor.

CHIȚCĂÍ, pers. 3 chîțcăie, vb. IV. Intranz. A chițăi.

A CHIȚĂÍ pers. 3 chíțăie intranz. (despre șoareci, șobolani etc.) A scoate sunete stridente și repetate, caracteristice speciei. /chiț + suf. ~ăi

A CHIȚCĂÍ pers. 3 chíțcăie intranz. (despre greieri, căței etc.) A scoate sunete prelungi și ascuțite.

chițăì v. a striga cu glas ascuțit și pițigăiat (vorbind de căței și de șoareci): bursuci cari se svârcoliau chițăind OD. [Onomatopee].

chițcăì v. 1. se zice de țipătul ascuțit și prelung al greierilor, cățeilor și șobolanilor; 2. fig. a ocărî și a alunga ca pe un câine: bărbați ticăiți și chitcăiți CR. [Formă amplificată din chițăi].