CENÚȘĂ, cenuși, s. f. 1. Reziduu solid format din substanțe minerale sub formă de pulbere, care rămâne după arderea completă a unui corp. ◊ Expr. A (se) preface în cenușă = a (se) distruge în întregime (prin foc). A nu avea nici cenușă în vatră = a fi foarte sărac, a nu avea nimic. A-i lua (sau a-i vinde) cuiva și cenușa din vatră = a lăsa pe cineva sărac lipit, a-i lua cuiva tot. A trage cenușa (sau spuza) pe turta sa = a-și apăra cauza proprie. A-și pune cenușă în cap = a-și recunoaște vina sau greșeala. ♦ Rămășițele unui mort incinerat. 2. (În sintagma) Cenușă vulcanică = masă de elemente fine aruncată în atmosferă de un vulcan în erupție. – Lat. *cinusia (< cinis).

MÚSCĂ, muște, s. f. I. 1. Denumire dată mai multor genuri de insecte cu aparatul bucal adaptat pentru supt și înțepat^[1], dintre care cea mai cunoscută (Musca domestica) trăiește pe lângă casa omului; p. gener. (pop.) nume dat oricărei insecte mici, zburătoare, căreia nu i se cunoaște numele. ◊ Expr. Să se audă musca! = să fie tăcere deplină, să fie liniște perfectă. Rău de muscă = a) (despre cai) nărăvaș; b) (despre oameni) care nu-și poate înfrâna simțurile; senzual. A cădea (sau a se băga) ca musca-n lapte = a sosi undeva într-un moment rău ales sau a interveni într-o discuție în mod nepotrivit. A fi (sau a se ști, a se simți) cu musca pe căciulă = a fi (sau a se ști, a se simți) vinovat. A se aduna (sau a se strânge, a veni) ca muștele (la miere) = a se aduna undeva în număr mare. A muri ca muștele = a muri în număr foarte mare. A se speria de toate muștele = a se speria de orice fleac, de toate nimicurile. ◊ Compuse: musca-țețe = insectă din Africa Ecuatorială, care transmite boala somnului (Glossina palpalis); muscă-columbacă = insectă de circa 5 mm lungime, care inoculează la vite și la oameni o substanță foarte toxică (Simulium columbaczensis); muscă-verde = insectă de culoare verde, cu reflexe metalice, care depune ouăle pe cadavre, pe alimente (mai ales pe carne) etc. (Lucilia caesar); muscă-cenușie-de-carne = insectă de culoare cenușie, care depune larvele pe alimente, pe carne etc. (Sarcophaga carnaria); muscă-de-cal = insectă de culoare brună-roșcată, parazită pe suprafața corpului unor animale (Hippobosca equina); musca-cireșelor = insectă de culoare neagră care depune ouă în cireșe în perioada coacerii (Rhagoletis cerasi); muscă-de-varză = insectă ale cărei larve atacă varza și alte plante din familia cruciferelor (Chortophila brassicae); muscă-mare (sau -albastră, -de-carne) sau musca-hoiturilor = specie de muscă mare, cu abdomenul albastru lucios, care își depune ouăle pe cadavre, pe alimente etc. (Calliphora vomitoria); muscă-bețivă = insectă foarte mică, care trăiește în roiuri și își depune ouăle în must (Drosophila funebris sau fenestrarum). ♦ Muscă artificială = imitație de insecte sau de larve, montată pe cârligul de pescuit și folosită ca momeală pentru pești. 2. (Înv. și pop.) Albină. II. P. anal. 1. (La oameni) Smoc de păr lăsat să crească sub buza inferioară. ♦ Mustață foarte mică. 2. (Reg.) Cavitate înnegrită pe care o prezintă dinții calului, după care i se poate aprecia vârsta. 3. (Pop.) Vână neagră la rădăcina nasului (evidentă la unele persoane). 4. (La tir) Punct negru situat în mijlocul panoului de tragere; (la pl.) lovituri în centrul țintei. 5. (Reg.) Punct de broderie la cusăturile cu motive naționale. 6. (Sport) Categorie de greutate în care sunt încadrați sportivii între 49 și 51 kg la box, iar la lupte juniorii până la 48 kg și seniorii până la 52 kg. – Lat. musca. modificată

cenușă sfs [At: PSALT. 208/5 / V: ~șe / E: ml *cinusia] 1 (Îoc spuză) Substanță minerală prăfoasă și (de obicei) răcită, care rămâne după arderea unor corpuri organice (lemne, cărbuni etc.) 2 (Pfm; îe) A se alege (sau a nu rămâne decât) praf și ~ (din ceva) A nu se alege nimic. 3 (Pfm; îe) A nu avea nici ~ în vatră A fi sărac lipit pământului. 4 (Pfm; îe) A-și pune ~ în cap A se pocăi. 5-6 (Pfm; îe) A lua (a vinde) cuiva și ~șa din vatră A-i lua (sau a-i vinde) absolut tot. 7 (Pfm; îe) A-i da (cuiva) luleaua prin ~ A-l face de râs. 8 (Pfm; îe) A trage ~șa (sau spuza) pe (sau sub) turta sa A-și îngriji interesul propriu. 9 (Pfm; îae)A-și apăra cauza proprie. 10 (Pfm; îlv) A preface în ~ A arde. 11 (Pfm; îal) A distruge cu totul. 12 (Pfm; îe) A bate para în ~ A se stinge focul. 13 (Pfm; îs) Vântură-~ Persoană care nu face nimic. 14 (Spc) Substanță care rămâne în urma arderii morților. 15 (Fig) Resturi. 16 Praf. 17 (Îs) ~ vulcanică Masă de elemente fine aruncată în atmosferă de un vulcan în erupție.

cenușe sf vz cenușă

cenușie sf vz cenușlie

cenușiu, ~ie [At: NEGRUZZI S. I, 57 / Pl: ~ii / E: cenușă + -iu] 1 a De culoarea cenușei (1) Si: gri, sein, sur. 2-3 sm Cal sau câine cenușiu (1). 4 sf Ceață. 5 sf Zare. 6 a (Fig) Monoton. 7 a (Fig) Șters. 8-9 a Lipsit de personalitate sau culoare. 10 a (Îs) Eminență ~ie Personaj puternic și influent, (în politica unui stat) care determină din umbră și fără răspunderi, decizii hotărâtoare. 11 sn Culoare cenușie.

CENÚȘĂ s. f. 1. Reziduu solid format din substanțe minerale sub formă de pulbere, care rămâne după arderea completă a unui corp. ◊ Expr. A (se) preface în cenușă = a (se) distruge în întregime (prin foc). A nu avea nici cenușă în vatră = a fi foarte sărac, a nu avea nimic. A-i lua (sau a-i vinde) cuiva și cenușa din vatră = a lăsa pe cineva sărac lipit, a-i lua cuiva tot. A trage cenușa (sau spuza) pe turta sa = a-și apăra cauza proprie. A-și pune cenușă în cap = a se pocăi, a-și recunoaște vina sau greșeala. ♦ Rămășițele unui mort incinerat. 2. (În sintagma) Cenușă vulcanică = masă de elemente fine aruncată în atmosferă de un vulcan în erupție. – Lat. *cinusia (< cinis).

CENÚȘĂ s. f. Substanță minerală în formă de praf, de culoare mohorîtă (între negru și alb), care rămîne după arderea unui corp. Cum tremură cenușa aspră, Ce-nfiorați îmi par cărbunii... GOGA, P. 20. Pune mîna pe clanța ușii de la sobă, deschide și vede înăuntru cenușă, rămasă de iarna trecută. SP. POPESCU, M. G. 33. Ai să-l găsești dormind în cenușă, cu nasul în tăciuni. CREANGĂ, P. 52. Se coceau pe vatra sură două turte în cenușă. EMINESCU, O. I 84. ◊ (Amintind de culoarea cenușei) Rochia-i ca pulberea cenușii-Și-n ochii mari ce tristă licărire! PĂUN-PINCIO, P. 72. (țvletaforic) Afară, din nourii de cenușă, începură să curgă rar flori argintii, mari, de omăt. SADOVEANU, O.III 113. ◊ Fig. Era o lume putredă și rea, Ascunsă-n faldul vînăt al minciunii. Ca un stilet s-a-nfipt penița ta Și, sub cenușă, – a răscolit tăciunii. CASSIAN, H. 75. ◊ Expr. A preface în cenușă = a distruge în întregime prin foc, a pustii. Pojarul de la 20 iulie [1827] prefăcuse în cenușă mai mult de jumătate a orașului Iașii. NEGRUZZI, S.I 15. A nu avea nici cenușă în vatră = a fi foarte sărac, a nu avea nimic. A-i lua (sau a-i vinde) cuiva și cenușa din vatră = a-i lua cuiva tot (cu forme legale), pentru achitarea unei datorii; a-l lăsa sărac lipit. A se alege (sau a nu rămîne decît) praf și cenușă (din ceva)= a se spulbera tot, a se pierde tot. A trage cenușa pe turta sa = a-și îngriji interesul propriu, a-și apăra cauza proprie. Ai cercat să mă strici cu Florica, pentru ca să tragi cenușa pe turta ta? ALECSANDRI, T. 930. Boierii trăgeau mereu cenușa pe turta lor și chinuiau și despoiau poporul. BĂLCESCU, O. I 351. A-și pune cenușă pe cap = a se pocăi, simțindu-se vinovat; a-și recunoaște vina sau greșeala. ♦ Cenușă vulcanică = masă de elemente fine aruncată de vulcanii în erupție. ◊ Rămășițele unui mort incinerat. Nu va găsi nimeni vreo deosibire între cenușa din trupul împăratului și dintr-a săracului. GOLESCU, î. 59. ◊ Fig. Ci din cenușa noastră risipită Pe cîmpul de luptă al Veacului Va înflori aievea... Frumosul nostru vis de fericire. BENIUC, V. 32. ◊ (Poetic) Puternica ta liră, de mîna-ți pipăită, A veacurilor stinse cenușă-ar fi mișcat. ALEXANDRESCU, P. 142.

CENUȘÍU, -ÍE, cenușii, adj. De culoarea cenușii; sur, gri. Ca niște aripi de vulturi cenușii, se ridicau departe pădurile de fag. GALACTION, O. I 334. Nu mai poate să distingă culorile stofelor din vitrină. Parcă toate sînt cenușii. SAHIA, N. 98. Nu știu... Cînd se coboară în grădină, că-n biata floare cenușie Ce se ascunde umilită, e-atît parfum și poezie. ANGHEL, Î. G. 14. Numai ochii săi mișca, Vulturește-i alerga Pe cea zare cenușie, Lungă, tainică, pustie. ALECSANDRI, P. II 11. Cerul era turburat; nori groși se primblau ca niște munți pe el, lăsînd în urma lor o ceață cenușie. NEGRUZZI, S. 1 57. Materie cenușie v. materie. ♦ (Substantivat, n.) Culoarea sură. Boarea amiezii lungi mîna apa galbenă a grilelor pînă sub cenușiul pădurilor. CAMILAR, N. I 255. Mitrea sta singur, privind cenușiul zării către miazăzi. SADOVEANU, M. C. 11.

CENÚȘĂ s. f. 1. Substanță minerală în formă de pulbere, care rămâne după arderea unui corp. ◊ Expr. A preface în cenușă = a distruge în întregime prin foc, a pustii. A nu avea nici cenușă în vatră = a fi foarte sărac, a nu avea nimic. A-i lua (sau a-i vinde) cuiva și cenușa din vatră = a lăsa pe cineva sărac lipit, a-i lua cuiva tot. A trage cenușa (sau spuza) pe turta sa = a-și apăra cauza proprie. A-și pune cenușă pe cap = a se pocăi, a-și recunoaște vina sau greșeala. ♦ Cenușă vulcanică = masă de elemente fine aruncată de un vulcan în erupție. ♦ Rămășițele unui mort incinerat. – Lat. *cinusia (< cinus).

CENUȘÍU, -ÍE, cenușii, adj. De culoarea cenușii; gri. ♦ (Substantivat, n.) Culoarea cenușie. – Din cenușă + suf. -iu.

băiát cu ochi albáștri / cenușii s. m. Securist ◊ „Acest om, care a crescut 7 copii, deși timp de 8 ani a fost scos de pe lista cu cotă de zahăr și ulei din ordinul «băieților cu ochi albaștri», este un monument viu al suferinței și mizeriei extreme [...]” R.l. 8 VI 93 p. 9. ◊ „Băieții cu ochii cenușii, metalici, inexpresivi, sunt capabili de orice.” Al. Niculescu în Ap. 8/95 p. 15. ◊ „Ziariștii sunt supravegheați la fiecare mișcare de băieții cu ochii albaștri.” R.l. 16 XI 96 p. 9; v. și 23 IV 93 p. 3, 13 VIII 93 p.10, 6 IX 96 p.3; v. și băiat

CENÚȘĂ f. Masă pulverulentă reziduală, rezultată din arderea completă a unui corp (organic). ◊ ~ vulcanică pulbere fină aruncată de un vulcan în erupție. A preface în scrum și ~ a distruge complet (prin ardere). A nu avea nici ~ în vatră a fi foarte sărac. A-i lua cuiva și ~a din vatră a-i lua tot ce are. A-și pune ~ pe (sau în) cap a-și recunoaște vina. [G.-D. cenușii] /<lat. cinusia

CENUȘÍU ~e (~i) și substantival 1) Care este de culoarea cenușii; sur; gri. 2) fig. Care nu se remarcă prin nimic; inexpresiv. [Sil. -nu-șiu] /cenușă + suf. ~iu

cenușă f. 1. materie rămasă după arderea lemnului și a altor corpuri; 2. fig. țărâna morților, rămășițele unui răposat. [Macedo-rom. cinușă; diminutif tras din lat. CINIS (cf. mânușă)].

cenușiu a. de culoarea cenușie.

cenúșă (est) și -úșe (vest) f., pl. ĭ (lat. cĭnúsia, d. cĭnus îld. cĭnis, cíneris, cenușă; din cĭnisia vin it. cinigia, pv. sp. ceniza, pg. cinza; din cĭnis, cíneris vine it. cénere, pv. fr. cendre, cat. cendra). Materia minerală (prafu) care rămîne din lemnu ars orĭ din cadavrele arse (cum obișnuĭaŭ Romaniĭ. De aci și înț. de „ceĭa ce a maĭ rămas dintr’un mort, oasele”). A lua cuĭva și cenușa din vatră, a-l despoĭa de tot ce are. E un ger de îngheață și cenușa’n vatră, e mare ger. Nu s’a ales nicĭ cenușa (orĭ prafu) de el, n’a maĭ rămas nimic, s’a perdut tot. V. scrum.

cenușíŭ, -íe adj. (d. cenușă). De coloarea cenușiĭ. V. sîngeap 2 și vînăt.

cenúșă s. f., art. cenúșa, g.-d. art. cenúșii; pl. cenúși

cenușíu¹ adj. m., f. cenușíe; pl. m. și f. cenușíi

!stârc-cenușíu (bâtlan) s. m., pl. stârci-cenușíi

cenúșă s. f., art. cenúșa, g.-d. art. cenúșii, pl. cenúși

cenușíu adj. m., f. cenușíe; pl. m. și f. cenușíi

cenușă

cenușiu

cenușă, -șii gen. a.

CENÚȘĂ s. (înv. și reg.) scrum. (A ars și n-a rămas decât ~.)

CENUȘÍE s. v. firicică.

CENUȘÍU adj. 1. fumuriu, gri, plumburiu, sur, (rar) prăfuriu, (pop.) sein, șoreciu, (reg.) siv, (Munt.) fumur, (înv.) plumbiu, sângepiu, (turcism înv.) bozafer. (De culoare ~.) 2. întunecat, pământiu, (reg.) pământit, pământos. (O față ~.)

SARE DE CENÚȘĂ s. v. carbonat de potasiu, potasă.

STÂRC-CENUȘIU-DE-NOÁPTE s. v. stârc-de-noapte.

STÂRC-CENUȘIU-MÍC s. v. corb-de-noapte, stârc-de-noapte.

CENUȘĂ s. (înv. și reg.) scrum. (A ars și n-a rămas decît ~.)

cenușie s. v. FIRICICĂ.

CENUȘIU adj. 1. fumuriu, gri, plumburiu, sur, (rar) prăfuriu, (pop.) sein, șoreciu, (reg.) siv, (Munt.) fumur, (înv.) plumbiu, sîngepiu, (turcism înv.) bozafer. (De culoare ~.) 2. întunecat, pămîntiu, (reg.) pămîntit, pămîntos. (O față ~.)

sare de cenușă s. v. CARBONAT DE POTASIU. POTASĂ.

stârc-cenușiu-de-noapte s. v. STÎRC-DE-NOAPTE.

stârc-cenușiu-mic s. v. CORB-DE-NOAPTE. STÎRC-DE-NOAPTE.

cenúșă s. f. – 1. Reziduu rămas după arderea unui corp. – 2. Pulbere, praf, nimic. – Mr. ținușă, megl. țănușă, istr. țerușe. Lat. cinus, vulg. cinus (neutr., acuz. cinus), prin intermediul unui der. colectiv *cĭnusĭa (Densusianu, Hlr., 138; Pușcariu 332; Candrea-Dens., 302; REW 1930; DAR). Existența lui *cĭnusĭa se confirmă prin cors. cianugia, sard. cinus (Wagner 80). În celelalte limbi romanice a prevalat *cĭnĭsĭa, cf. it. cinigia, prov. ceniso, fr. dial. cenise, sp. ceniza, port. cinza (cf. Corominas, I, 762). Este mai puțin probabilă o der. internă de la cinis sau de la cinus, prin intermediul suf. -ușe, cum presupuneau Philippide, Principii, 64; Meyer, Alb. St., IV, 109; Byhan, Jb., III, 25. Var. cenușă, astăzi mai puțin folosită, este doar ortografică; grafia -e este întotdeauna de preferat după ș și j, cf. moașe, ușe, vîrșe etc. Der. cenușa (var. încenușa), vb. (a face cenușă, a trata cu cenușă, de ex. pielea; a deveni cenușiu, a-și pierde culoarea); cenușar (var. Mold., cenușer), s. m. (cutie în care cade cenușa; leneș; arbore, Ailanthus glandulosa; condeier, copist), ultima accepție reprezintă de fapt rus. cinuša „conțopist” (cf. cin), identificat cu cenușe prin etimologie populară, care se explică prin folosirea în trecut a cenușei ca sugativă; cenușar, s. n. (groapă cu cenușă; sac de cenușă, folosit pentru a face leșie; bazin de tăbăcit pieile); cenușereasă, s. f. (personaj din basme, închipuit ca o fată persecutată de mama vitregă); cenușerniță, s. f. (scrumieră); cenuși, vb. (a trata cu cenușă; a deveni cenușiu); cenușiu, adj. (gri, sur); cenușoară (var. cenușoasă), s. f. (plantă, Tussilago farfara); cenușos, adj. (cenușiu); cenușotcă, s. f. (leneș, indolent; Cenușăreasă); cenușerie, s. f. (cantitate de cenușă); cenușeri, vb. (a arde, a mistui; a pune la argăsit); cenușerit, s. n. (acțiunea de a pune pielea la argăsit cu cenușă).

cenușă vulcanică, (engl.= volcanic ash) material piroclastic pulverulent cu diametrul particular sub 4 mm, provenit în timpul exploziilor vulcanice. C.v. rezultă din distrugerea parțială a conului vulcanic sau a produselor consolidate pe coș (lave și piroclastite). C.v. este un depozit neconsolidat din a cărui acumulare și cimentare rezultă un → tuf vulcanic sau un cinerit.

GRAU, TREUER FREUND, IST ALLE THEORIE (germ.) cenușie este, iubite amice, orice teorie – Goethe, „Faust”, I: „Graum treuer Freund, ist alle Theorie. Und grün des Lebens goldner Baum” („Cenușie este, iubite amice, orice teorie / Și verde pomul vieții aurit”).

Juglans cinerea L. « Nuc cenușiu ». Arbore ornamental eu scoarță cenușie, tulpină dreaptă, înaltă pînă la 25 m. Frunze verzi-închis, cu 11-19 foliole, serate, pubescente, toamna devin galbene. Lujerii pubescenți și glanduloși ca și partea inferioară a frunzelor. Fructe, cîte 2-5, în ciorchine pendent.

Populus canescens Smith (P. alba x P. tremula) « Plop cenușiu ». Arbore viguros cu frunze gri, întregi pe lujerii scurți, lobate pe cei lungi. Lujerii și mugurii gri, tomentoși. Merge bine pe soluri calcaroase.

a-și pune cenușă în cap expr. a-și recunoaște vina; a-și regreta fapta.