CELUITURĂ s. f. (Ban., Criș.) Înșelăciune. Cseluiturĕ. Deceptio. AC, 332. De celuitura dracului ferește-ne. MISC. SEC. XVII, 9^r; cf. MISC. SEC. XVII, 24^r, 45^r. Etimologie: celui + suf. -tură. Vezi și celșag, celui, celuitor, încelui. înceluitor. Cf. a l n i c i e, aslam, celărnicie, celșag, geambașie, hămișag, hîtrie (2), marghiolie, meteahnă, t ă l p i j i c, t ă l p i z i e.