ceaúș m. (turc. čauš, ușier, aprod, sergent de infanterie, ngr. tsaúsi, bg. sîrb. rut. čauš, pol. czausz, ung. csáus). La Turcĭ, ceaușiĭ eraŭ foștĭ subofițerĭ de ĭenicerĭ care duceaŭ ordinele guvernuluĭ în toate părțile imperiuluĭ și făceaŭ și serviciu de aprozĭ aducîndu-ĭ pe vinovațĭ la judecată. (Eĭ eraŭ 300). La Românĭ, ușierĭ domneștĭ care-l precedaŭ pe domn și purtaŭ niște bastoane cu clopoțeĭ de argint. (Eraŭ comandațĭ de velceauș, care avea supt el 40 de lefegiĭ și o temniță la mahala p. vinovațiĭ de delicte micĭ. Eĭ împlineaŭ decĭ și rolu de armășeĭ saŭ mumbașirĭ, ca jandarmiĭ și gardiștiĭ de azĭ). Munt. Căpitan care comanda 500 de ostașĭ, numit maĭ în ainte vătaf. P. P. Căpitan, vătaf, șef: ceaușu poteriĭ¹. Munt. Aprod dorobanț, agent judecătoresc orĭ polițienesc. Mold. S. n. O horă. Adj. Poamă ceaușă, strugurĭ ceaușĭ, un fel de strugurĭ galbenĭ originarĭ din Taif, în Arabia (turc. čauš üzümü).^[1]