schola cantorum (cuv. lat. „școala cântăreților”; < gr. σχολή, „grup de discipoli” și „reședința” lor) 1. Așezământ de educare cu predominanță muzicală, atașat bis. romane. Membrii s., inițial adulți, ulterior copii – lectori și cantori* – participau efectiv la ceremoniile de cult. Existența unor astfel de s. este anterioară papei Grigorie cel Mare. După exemplul Romei, în toată Europa creștină apuseană au fost înființate s., numărând fiecare câte 20-30 de membri. V. maîtrise. 2. S., nume dat de Charles Bordes școlii fondate în colaborare cu V. d’Indy și A. Guilmant, în 1894 la Paris, destinată inițial predării cântării liturgice. S. s-a extins și laicizat rapid, devenind „școală superioară de muzică” (1900). Disciplinele de bază erau cântul gregorian (v. gregoriană, muzică), polif. Renașterii*, orga* și compoziția (2) (predată strălucit de d’Indy). În 1934, o parte din membrii S. se desprind de matcă, întemeind „Școala C. Franck”. S. ființează și azi, păstrând vechea sa orientare conservatoare. Numeroși compozitori români sunt formați la această școală, între care: D.G. Kiriac, Cucu, Cuclin, Chirescu, I.D. Petrescu, Alessandrescu, Otescu, Rogalski, Enacovici, Golestan, C. Bobescu, Brânzeu.

SCHOLA CANTORUM, școală de cânt liturgic și de muzică religioasă fondată, potrivit tradiției, de papa Silvestru I și reorganizată de Grigore cel Mare, menționată în scris în sec. 8. Urmărind învățătura și difuzarea melodiilor liturgice adunate în colecția „Antifonario”, erau interpretate de un cor de tineri cărora li se dădea o instrucție liturgică și literară. Tradiția școlii a fost reluată prin fondarea la Paris, în 1894, a ideei de către compozitorul VBincent dÍndy, dirijorul Ch. Bordes și organistul Alexandre Guilmaint. Cu timpul a devenit o școală superioară de muzică.