candrea sf [At: H III, 73 / Pl: ~ele / E: ?] Țesătură de lână care servește de așternut Cf macat, velință.

candrea, candrele, s.f. (înv.) așternut, cuvertură.

CANDREA subst., numele unei cuverturi (DLR). 1. Candre, Al., căp., 1813 (Vr C 76); – frații, stăpîni ai moșiilor din Cîndreni (CL); Candrea (Moț; Sd XVI); cu acest n. 16 familii bucovinene (Buc); – mold., 1548 (Sd VI 140);- munt. (17 B III 41). Cf. gr. Kανδρῆς firmă în Atena 1900 și alb. kindră „gloată” (de oameni). 2. Căndre, P. (Sd IV 15); -a (Ard II 194). 3. Cîndrea (17 B II 228); – V. (Ard II 40) din Amlaș. 4. Cîndreș, Ioan nemeș hațegan (AO XVI 231). 5. Cîndrelul t.; Poienile Cîndrelor (16 B IV 238). 6. Cîndroiul (Glos). 7. Cf. Candrini, 1487 (C Ștef 35).

Candrea v. Candid III și Codrat I 3.

CANDREA I. Aurel (1872-1950, n. București), lingvist și filolog român. Prof. univ. la București. Autor, împreună cu O. Densusianu al „Dicționarului etimologic al limbii române. Elementele latine” și, cu Gh. Adamescu, al „Dicționarului enciclopedic ilustrat <Cartea Românească>”. Studii de dialectologie, de lexicologie, de limbă veche română („Psaltirea Scheiană comparată cu celelalte psaltiri din sec. XVI-XVII traduse din slavonește”) și de folclor.