5 definiții pentru caccia

Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

CACCIA CACIA/ s. f. piesă polifonică vocală din sec. XIV-XVI, sub formă de canon, cu subiect de vânătoare. (< it. caccio)

Dicționare specializate

Explică înțelesuri specializate ale cuvintelor.

caccia (cuv. it. „vânătoare”; fr. chasse; germ. Jagd; engl. hunt), formă specifică atât poeziei cât și muzicii, avându-și originea în Florența sec. 14. Textul poetic descrie scene de vânătoare, pescuit și chiar strigătele vânzătorilor pe stradă. C. este o formă de polifonic*-vocală, exprimată printr-un canon (4) strict la două voci (2), în care vocea a doua începe de obicei cu 6 sau 8 măsuri* după prima. Canonul este urmat de o riturnelă* și ea canonică uneori. Cele două voci „vânătorești” care se imită încep să fie susținute de un fel de cantus firmus* în valori* de note lungi. Acest element, ce prefigurează apariția în sec. 19 a vocii inferioare de susținere (viitorul bas cifrat*) devine de o importanță istorică în dezvoltarea polif. Forma de c. apare și în Franța tot în sec. 14, dar, după ce se impusese în Italia, iar genul engl. cath este și el înrudit cu prototipul it. Spre deosebire de c. it., cea fr. este de obicei un canon triplu care nu mai conține vocea de susținere în valori lungi. Tipul de canon triplu se poate remarca și în caças spaniole (grupate în Llibre Vermell), adaptate unor texte religioase. Se pare însă că în compoziție (2), termenul de c. nu se referea atât la subiectele de vânătoare, cât la un fel de „vânătoare muzicală”, la tratarea canonică a vocilor. Printre compozitorii care au cultivat c. se numără: Jacopo da Bologna, Giovanni da Firenze, Magister Piero, Giovanni de Cascia, Francesco Landino, Ivrea (în Codex Ivrea), G. de Machault și chiar Haydn și Mozart, care folosesc teme de vânătoare sau instr. specifice ca oboe da c. și corno da c.

caça(s) (cuv. sp.) v. caccia.

corno da caccia (cuv. it., „corn de vânătoare”; fr. cor de chasse; germ. Jagdhorn; engl. hunter’s horn), instrument de suflat din alamă de emisie naturală* din sec. 16-18; de formă conică, prevăzut cu ambușură*, c. înconjura pieptul instrumentistului. Acordat (1) inițial în re, mai târziu și în do și si bemol, emitea sunetele armonice* între 2-7. V. corn.

oboe [înv. oboè] da caccia (cuv. it. „oboi de vânătoare”; fr. hautbois de chasse; germ. Jagdoboe), instrument de suflat cu ancie* dublă, de forma secerei, mai târziu de forma unui unghi obtuz, utilizat în sec. 17-18. Tubul (cu interiorul de formă conică) a avut ca terminație un pavilion* deschis, luând mai târziu aspectul unei pere. Extinderea scrisă a instr., între si-fa3, notată în cheia de alto (4), mai rar în cheia fa*, sună cu o cvintă* perfectă mai jos. A fost utilizat de maeștrii barocului* (ex. J.S. Bach, Patimile după Matei și Oratoriul de Crăciun etc.). În sec. 19 a fost înlocuit cu cornul englez*.

Intrare: caccia
substantiv feminin (F162)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • caccia
  • caccia
plural
genitiv-dativ singular
  • caccii
  • cacciei
plural
vocativ singular
plural
info
Aceste definiții sunt compilate de echipa dexonline. Definițiile originale se află pe fila definiții. Puteți reordona filele pe pagina de preferințe.
arată:

cacciasubstantiv feminin

  • 1. Piesă polifonică vocală din secolele XIV-XVI, sub formă de canon, cu subiect de vânătoare. MDN '00
etimologie:

info Lista completă de definiții se află pe fila definiții.