CÎRLIG, cîrlige, s. n. 1. Piesă de metal îndoită la un capăt, de care se prinde sau se atîrnă un obiect. Cîte fete cu pieptare, Toate-s strîmbe de spinare, Ca cîrligul la căldare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 430. ◊ Expr. A se face cîrlîg = a se strînge, a se ghemui, a se încovoia. Moartea... se uscase de se făcuse cîrlig în chichiță. ISPIRESCU, L. 10. 2. Prăjină adusă la un capăt, formînd un unghi ascuțit, care servește la scoaterea apei din fîntînă. Iacă... stau pe la fîntînă, Dă-mi cîrligul! COȘBUC, P. 1 239. Umblam din mînă-n mînă Ca cîrligul la fîntînă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 158. ◊ Fig. Nu-i scoți vorba nici cu cîrligul. POP. 3. Parte a undiței, legată la capătul sforii și compusă dintr-o mică piesă îndoită, avînd vîrful întors ca la săgeată, pentru a se putea înfige în gura peștelui. Mi-am pregătit cu grijă cîrlige nouă. SADOVEANU, N. F. 57. [Marinarul] își urcă din nou frînghiile cu cîrlige în spate și plecă. SAHIA, U.R.S.S. 124. 4. Încuietoare la ușă, la poartă etc., în formă de bară subțire ori cui lung fixat la un capăt, iar la celălalt încovoiat pentru a se putea prinde într-un ochi de metal, într-un belciug etc. Pleca îmbufnat, după ce încerca bine cîrligul de la poartă. PAS, Z. I 174. Își puse cîrligul la ușa tinzii și plecă prin vecini, să-și astîmpere amarul și să-și mai răcorească inima. VLAHUȚĂ, O. A. I 96. 5. Andrea. Și bătrînă înșira ochiurile pe cîrlige, da din cap și vorbea. DELAVRANCEA, la TDRG. 6. Unealtă compusă din două piese mici de lemn, îmbinate cu un arc, servind la fixarea rufelor cînd se pun la uscat pe frînghie. 7. (Rar) Mlădiță de viță de vie, butaș; cîrcel de viță. Moș Talpă-Lată îi zgîrcit ca un cîrlig de vie. ALECSANDRI, T. 615. Pămîntul... se pregătește... făcînd în el gropi în care se pun cîrligele. I. IONESCU, P. 245.