BURCĂ², burci, s. f. (Reg.) Turtă din mălai care se coace pe vatră, în spuză. – Et. nec.

burcă² sf [At: H II, 119 / Pl: ? / E: nct] (Reg) Turtă de mălai coaptă pe vatră.

burcă¹ sf [At: ALECSANDRI, ap. GHICA, S. 352 / Pl: ~rci / E: rs бурка] (Pop) Haină bărbătească țesută din lână Cf suman.

burcă² s.f. (reg.) Turtă din mălai care se opărește și se coace pe vatră, în spuză. • pl. -ci. /<tc. bürek, ngr. μπουρέκι.

burcă¹ s.f. (reg.) Haină țărănească pentru bărbați, confecționată din stofa de lînă, asemănătoare cu o manta sau o țundră. ♦ Bundă din pănură groasă (verde), care se poartă iarna. ♦ Cojoc mare și mițos; sarică. • pl. -ci. /<ucr., rus. бурка, pol. burka, tăt. burke.

BURCĂ², burci, s. f. (Reg.) Turtă din mălai care se coace pe vatră, în spuză. – Et. nec.

BURCĂ, burci, s. f. (Mold., Bucov.) 1. Haină lungă și largă de pănură groasă, neîmblănită, care se poartă iarna. Învălit într-o burcă mohorîtă, el sta pe podul vaporului, ghemuit lîngă catarg, și părea nepăsător de soarta ce-l aștepta. ALECSANDRI, la GHICA, S. 352. 2. Cojoc mare și mițos (de obicei cu mițele în afară); cojoc, bundă (1). Un om al meu... îmi aruncă în spate o burcă, îmi așază în cap o căciulă; și ne ducem în treaba noastră, fără să ne cunoască nimeni. SADOVEANU, Z. C. 144.

BURCĂ, burci, s. f. (Reg.) Bundă (1). – Ucr. burka.

BURCĂ ~ci f. 1) Manta bărbătească de postav, lungă și largă. 2) Cojoc lung și mițos, confecționat din piei de oaie cu lâna în afară; bundă. /<ucr. burka

burcă f. Mold. cojoc mare și lățos, sarică ciobănească: într’o burcă învelit AL. [Rus. BURKA].

1) búrcă f., pl. ĭ (rus. pol. burka). Mold. Trans. Tihoarcă. V. sarică.

burcă (haină; turtă) (reg.) s. f., g.-d. art. burcii; pl. burci

burcă (reg.) s. f., g.-d. art. burcii; pl. burci

burcă (bundă, turtă) s. f., g.-d. art. burcii; pl. burci

burcă (burci), s. f. – Bundă. Pol., rus. burka (Cihac, II, 55; DAR), sau mai probabil din tăt. burke (cf. M. Holderness, Notes relating to the Crim’s Tartrs, Londra, 1823).

burcă (burci), s. f. – Pîine mare. Tc. bürek (cf. Iordan, BF, VI, 170), cf. bg. burek, ngr. μπουρέϰι. În Mold. – Der. burechiușe, s. f. (tăiței de supă).

BURCĂ subst. cu sens de 1° veșmînt, 2° turtă. 1. Burca b. (Vra); – 1691 (BCI VII 10); – Naum, ar. (RI IX 114); Burcă (Sd XVI); – mold. – C., munt. (Î Div); scris și Burchi clucerul (ib și Tec II); Burcan, N. (Tec I) 2. Burcu (Sd X); – Maria (Î Div). 3. Burcea (C Ștef; Gat; 13 – 15 B; – Martin, ard. (RI VII 210). 4. Burcel, Ion (Păc 193); – Pană, 1770, din Ploiești (BCI IV 115); Movila lui – t. 5. Burcic (Dm). 6. Burcin (17 B IV 448). 7. Burciu (Vra; Sd XVI); -l, fam. (Dm; C Ștef; 16 B V 192; VI 243; Băl I; Sur V); -l Lupul (Isp I²; 17 A V 201); Ion Burciului (sic) (17 V III 182).