2 intrări

19 definiții


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

BUNT, bunturi, s. n. (Înv. și reg.) Conspirație; răscoală. – Din pol., rus. bunt.

BUNT, bunturi, s. n. (Înv. și reg.) Conspirație; răscoală. – Din pol., rus. bunt.

bont1 sn [At: ALECSANDRI, T. 1618 / V: bunt / Pl: ~uri / E: pn bont, bunt] (Mol; înv) Răzvrătire.

bont2, boántă a [At: ODOBESCU, ap. TDRG / Pl: ~nți, boante / E: nct] 1 Fără vârf. 2 Cu vârful tocit. 3 (D. degete și membre) Scurt și gros. 4 (D. membre) Ciung. 5 (D. oameni) Gras.

bunt2 sn [At: DEX2 / Pl: ~uri / E: pn, rs бунт] (Îvr) 1 Conspirație. 2 Răscoală.

BUNT, bunturi, s. n. (Mold., învechit) Conjurație, răzvrătire, răscoală. Stați locului, copii, nu faceți bunt, că iepurele nu se prinde cu clopot. ALECSANDRI, T. 1618. – Variantă: bont (La TDRG) s. n.

BUNT, bunturi, s. n. (Înv. și reg.) Conjurație; răscoală. – Pol., rus bunt.

bont a. ciuntit. ║ n. 1. pl. boante, mâini ciuntite: cu boantele desfășă copilul ISP. [Formă nazalizată din but, trunchiu, ca ciont din ciot].

bunt n. Mold. răscoală, revoltă: vai de mine! o fi iar vr’un bunt AL. [Rus. BUNTŬ].

bunt și bont m., pl. urĭ (rut. bont, revoltă, d. germ. bund, alianță, coalĭțiune. V. bandă). Rar. Azĭ. Revoltă. V. zaveră.

buntuluĭésc și bontăluĭésc v. tr. (rus. buntovátĭ. V. bunt). Mold. Pop. Răscol, revolt. V. refl. Se buntuluĭa ca bivolu’n taboni. V. zavergisesc.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

bunt (înv., reg.) s. n., pl. búnturi


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

BONT s. v. răscoală, răsculare, răzmeriță, răzvrătire, rebeliune, revoltă.

bont s. v. RĂSCOALĂ. RĂSCULARE. RĂZMERIȚĂ. RĂZVRĂTIRE. REBELIUNE. REVOLTĂ.


Dicționare etimologice

Se explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

bunt (búnturi), s. n. – (Mold., înv.) Rebeliune, răscoală. – Var. bont. Pol. bunt, bont (cf. sb. bunt), din germ. Bund (Cihac, II, 22; Berneker 101; DAR). – Der. buntaș, s. m. (rebel, răsculat); buntușnic, adj. (rebel). Buntuzui, vb. (Trans de N., a răscoli, a face dezordine), din mag. bontzolni (DAR), este cuvînt legat indirect de cele anterioare.

Intrare: buntului
verb (VT408)
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • buntului
  • buntuluire
  • buntuluit
  • buntuluitu‑
  • buntuluind
  • buntuluindu‑
singular plural
  • buntuluiește
  • buntuluiți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • buntuluiesc
(să)
  • buntuluiesc
  • buntuluiam
  • buntuluii
  • buntuluisem
a II-a (tu)
  • buntuluiești
(să)
  • buntuluiești
  • buntuluiai
  • buntuluiși
  • buntuluiseși
a III-a (el, ea)
  • buntuluiește
(să)
  • buntuluiască
  • buntuluia
  • buntului
  • buntuluise
plural I (noi)
  • buntuluim
(să)
  • buntuluim
  • buntuluiam
  • buntuluirăm
  • buntuluiserăm
  • buntuluisem
a II-a (voi)
  • buntuluiți
(să)
  • buntuluiți
  • buntuluiați
  • buntuluirăți
  • buntuluiserăți
  • buntuluiseți
a III-a (ei, ele)
  • buntuluiesc
(să)
  • buntuluiască
  • buntuluiau
  • buntului
  • buntuluiseră
Intrare: bunt
substantiv neutru (N24)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • bunt
  • buntul
  • buntu‑
plural
  • bunturi
  • bunturile
genitiv-dativ singular
  • bunt
  • buntului
plural
  • bunturi
  • bunturilor
vocativ singular
plural
bont2 (s.n.) substantiv neutru
substantiv neutru (N24)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • bont
  • bontul
  • bontu‑
plural
  • bonturi
  • bonturile
genitiv-dativ singular
  • bont
  • bontului
plural
  • bonturi
  • bonturilor
vocativ singular
plural
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

bunt bont

etimologie: