Definiția cu ID-ul 542887:


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

BUNĂ-CREDÍNȚĂ s. f. Convingere intimă a cuiva că ceea ce face este bine; sinceritate, onestitate. ◊ Loc. adj. De bună-credință = sincer, cinstit. [Gen.-dat.: bunei-credințe] – Din bună + credință.