bâiguit¹ sn [At: DOSOFTEI, V. S. noiembrie 88^v/ / V: (înv) bui~ / Pl: ~uri / E: bâigui] (Îvr) Bâiguire (2). incompletă în original

bâiguit², ~ă a [At: VARLAAM, C. 15 / V: (îrg) bui~, buiugu~, (înv) băi~, (reg) buihuit, bulg~, buigat / Pl: ~iți, ~e / E: bâigui] 1 (D. vorbire) Fără sens, rău articulat. 2 (D. oameni) Zăpăcit. 3 (Îs) ~ de cap Amețit. 4 (Înv) În delir, tulburat. 5 (Înv) Fantastic.

buigat, ~ă a vz bâiguit²

buiguit², ~ă a vz bâiguit²

buiguit¹ sn vz bâiguit¹

buigulit, ~ă a vz bâiguit²

buiuguit, ~ă a vz bâiguit²

bîiguit, -ă adj. 1 (despre vorbire) Fără noimă, fără sens; rău articulat. Glasul bîiguit al școlăriței se contopea în gîndul lui cu vîjîeala gîrlii ce se rostogolea repede de vale (CAR.). 2 (despre oameni) Zăpăcit, buimac. Și mai buiguiți, și mai uluiți au fost (CANT.). ◊ Bîiguit de cap = amețit. • pl. -ți, – te. și (reg.) buiguit, -ă adj. /v. bîigui.

buiguit, -ă adj. v. bîiguit.

BÎIGUIT, -Ă, bîiguiți, -te, adj. 1. (Despre vorbele, vorbirea sau glasul cuiva) Neclar, neînțeles, încurcat. 2. (Despre oameni) Zăpăcit, uluit, buimăcit. (Atestat în forma buiguit) Duțu se uită cîtva timp, buiguit, în vînt. SLAVICI, O. I 317. – Variantă: (regional) buiguit, -ă adj.

BUIGUIT, -Ă adj. v. bîiguit.

BÎIGUIT, -Ă, bîiguiți, -te, adj. (Despre vorbele sau vorbirea cuiva) Neclar, încurcat. ♦ (Despre oameni) Zăpăcit, buimăcit. – V. bîigui.

BUIGUIT² adj. 1. (Mold.) Fără rost sau fără înțeles, încurcat, confuz (despre cuvinte). Buiguite scornituri și deșerte. NCL I, 40; cf. M. COSTIN. 2. (Mold., Criș.) Zăpăcit, uluit, năucit, buimăcit. A: Ce eu, buiguit de minte, Dziș de tot omul că minte. DOSOFTEI, PS. Și mai buiguiți, si mai uluiți au fost. CANTEMIR, HR.; cf. VARLAAM; M. COSTIN; DVS, 45^v. C: În dulcețile lumii petrec cu mîndrii și cu buiecii, înșelați de veacul acest trecătoriu, buiuguiți în dezmierdăciunea lumii. C 1737, 7^v. Variante: buiuguit (VARLAAM; C 1737, 7^v). Etimologie: buigui. Vezi și buigui, buiguire, buiguit¹, buiguitor, buiguitură. Cf. buiguitor (1); bezmetic, buiguitor (2), cebăluit. adjectiv

BUIUGUIT adj. v. buiguit². adjectiv

BÂIGUIT adj. v. aiurit, amețit, buimac, buimăcit, derutat, descumpănit, dezorientat, năuc, năucit, tâmpit, zăpăcit.

bîiguit adj. v. AIURIT. AMEȚIT. BUIMAC. BUIMĂCIT. DERUTAT. DESCUMPĂNIT. DEZORIENTAT. NĂUC. NĂUCIT. TÎMPIT. ZĂPĂCIT.